Sfecla roşie este o plantă anuală, erbacee, cu înălţimea de până la 1-1,2 m, cu tulpina floriferă glabră, cu muchii, ramificată. Are rădăcină iniţial pivotantă, care se îngroaşă ulterior şi devine rotundă, rotund-turtită sau conic-alungită.

Frunzele sunt mari, lung-peţiolate, cordiforme, cu limbul ondulat, verde sau roşu, cu nervuri roşii-violacee. Florile sunt mici, albe-verzui, adunate în glomerule reunite în spice. Fructul este o glomerulă poligermă din 6-7 seminţe brune, lucioase. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Provenită din specia spontană, mai este întâlnită până acum în Iran, pe litoralul Mării Mediterane şi Mării Negre, pe ţărmul oriental al Oceanului Atlantic, în India şi China. Sfecla a fost folosită în consum cu 2000 ani până la era noastră, iar în secolul al XVI-lea cultura s-a răspândit în unele ţări din Europa (Italia, Germania, Franţa).

La început era cultivată pentru frunzele fine şi suculente (rădăcinile dure şi fără gust nu se întrebuinţau). La selectarea în vederea îmbunătăţirii calităţii rădăcinilor au participat multe generaţii. În sfârşit, în evul mediu s-a ajuns ca sfecla să facă rădăcini comestibile. La început erau de culoare galbenă, iar mai târziu au ajuns la culoarea roşie.

Din secolul al Xlll-lea până în al XVII-lea sfecla a devenit o legumă vestită şi a început a fi folosită în mâncare, înlocuind napul. Soiurile valoroase au fost create numai în secolul al XlX-lea. În prezent se cultivă pe toate continentele ca plantă alimentară şi furajeră.

Este o plantă de zi lungă, are pretenţii mari faţă de apă la fazele de încolţire şi formare a frunzelor, când acumulează substanţele de rezervă şi de creştere a tulpinilor florifere. În prima fază de creştere, are necesitate de azot şi fosfor, iar în perioada de îngroşare a rădăcinii, de mult potasiu. Creşte bine pe soluri mijlocii, cu stratul arabil adânc.

Se seamănă direct în câmp, primăvara, la începutul lunii aprilie, după varză, tomate, ardei, vinete, castraveţi. Cu două zile înainte de semănat, seminţele se înmoaie în apă, schimbând-o de două ori pe zi. Se seamănă la adâncimea de 2-3 cm, între rânduri - 25-30 cm.

Lucrările de îngrijire încep cu răritul între plante, la 20-25 cm, apoi continuă cu praşile, irigare, îndepărtarea plantelor cu tulpini florifere. Se recoltează în mod eşalonat, începând din luna iulie. Cultura semănată vara, în iunie, dă rădăcini în octombrie, care se păstrează şi iarna. La recoltare se taie frunzele, iar rădăcinile se păstrează în beciuri.

Sfecla roşie este bogată în zaharuri, substanţe pectice, proteine, acizi organici (citric, malic, oxalic), substanţe colorante, betaină, betanină, săruri minerale (magneziu, calciu, fosfor, cobalt, sodiu, potasiu, iod), ocupând primul loc între legume. Sfecla nu conţine caroten, în schimb conţine multe vitamine (C, mai puţin B1, B2, P, PP).

Proprietăţile curative ale sfeclei erau cunoscute din vremuri îndepărtate. Celuloza şi acizii organici din sfeclă acţionează favorabil asupra funcţiei tractului digestiv. Datorită cantităţii mari de vitamine şi substanţe minerale, mai cu seamă săruri de potasiu, magneziu şi iod, sfecla are un efect curativ asupra dereglărilor funcţiei glandei tiroide, asupra arteriosclerozei însoţite de afecţiuni ale sistemului cardiovascular. Betaina şi betanina contribuie la scăderea tensiunii arteriale, îmbunătăţeşte funcţia ficatului.

Substanţele pectice leagă şi elimină din organism sărurile metalelor grele. Prin fosforul ce-l conţine şi vitamina B sfecla regenerează substanţele fibroase ale nervilor.

Există anumite date despre proprietăţile anticanceroase ale sfeclei roşii. Prezenţa elementului radioactiv rubidiu şi a vitaminei C justifică prescrierea ei în cazuri de nefrită, diabet, anemie şi în stări precanceroase şi pretuberculoase.

Sucul din rădăcini, după părerea medicilor antici, favoriza convalescenţa bolnavilor după boli grele şi îndelungate. În zilele noastre medicii de asemenea consideră că sucul de sfeclă este preţios şi folositor tuturor. Datorită bogăţiei de magneziu şi zahăr natural, el acţionează favorabil asupra formării scheletului şi sângelui, stimulând hematopoieza. Sucul diluat cu apă (1:1) este indicat în caz de hemoroizi (câte 1-3 pahare de 3 ori pe zi, timp de 2-3 luni).

Amestecat cu miere (1:1), el este indicat în caz de tuberculoză (timp de o lună), hipertensiune, nervozităţi, excitaţie: se ia câte 1/2 pahar, de 3-4 ori pe zi. Este foarte folositor în asociere cu sucul de morcov şi cu cel de ridiche de iarnă, câte o lingură zilnic, înainte de fiecare masă, timp de câteva luni, în caz de afecţiuni hepatice, renale şi ale prostatei, de constipaţii, avitaminoze şi anemie.

Se foloseşte şi sub formă de spălături de gură în caz de fluxiune şi boli ale organelor respiratorii superioare. Sucul este indicat în perioada climaxului, ca uşor laxativ şi diuretic. Este efectiv în caz de arterioscleroză, boli ale glandei tiroide, dereglare a metabolismului. Se bea câte 1/2 de pahar cu o lingură de miere sau în asociere cu sucul de morcov (1:4), înainte de somn, numai nu mai mult de 100 g pe zi.

În caz de dureri de cap, se înmoaie în suc o bucăţică de tifon şi se pune în ureche. Cu sucul fiert sau cu cel care începe a fermenta se spală nasul în cazuri de rinite cronice cu eliminări consistente sau se picură 2-3 picături în fiecare nară de 3 ori pe zi.

Notă: Sucul de sfeclă este contraindicat în caz de diabet, de obezitate sau de prezenţă a unor fosfaţi în urină.

Sfecla roşie este recomandată în regimul zilnic de alimentare ca un produs dietetic de valoare. Se consumă sub formă de salată crudă şi sub formă de suc. Datorită conţinutului ridicat de săruri minerale şi de microele-mente, este un adjuvant în tratamentul dietetic al multor maladii. Cea mai preţioasă proprietate a sfeclei este aceea că substanţele active ce le conţine nu se descompun şi nu-şi pierd activitatea în timpul păstrării şi chiar al fiertului.

De la sfeclă se utilizează rădăcinile şi frunzele, ceea ce permite consumul ei tot anul. Primăvara sunt folosite frunzele şi peţiolurile, din ele se gătesc salate, ciorbe, iar din rădăcini se prepară diferite gustări, garnituri la carne, borşuri, ciorbe etc.

Se aleg sfecle de mărime mijlocie, deoarece acestea sunt mai închise la culoare şi mai dulci, se spală şi se fierb întregi în apă, acoperite, sau se coc în cuptor timp de o oră la foc mijlociu. Dacă furculiţa intră cu uşurinţă în ele, înseamnă că sunt fierte sau coapte. Sfecla roşie este foarte indicată pentru salată, mai ales în timpul iernii. Ea poate fi uscată şi păstrată.

Înainte de a o folosi, ea trebuie opărită mai întâi cu apă clocotită, apoi peste ea se toarnă apă de temperatura camerei, pentru a se umfla. Se fierbe în aceeaşi apă în care a fost înmuiată. Pentru a fi păstrată culoarea iniţială a sfeclei, în ea se poate adăuga puţin oţet, cvas acru ori acid citric sau în bulion poate fi adăugat puţin zahăr.

Din sfecla roşie se obţine un colorant natural roşu, folosit în industria alimentară.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment