Frunzele sunt mari, groase, pubescente, bogate în nervuri roşiatice. Florile sunt mari, solitare, albe-roze, dispuse la vârful lăstarilor. Fructul (gutuia) este o poamă mare, de 800 g şi mai mult, periformă, maliformă sau intermediară, cu pulpa parfumată, crocantă, galbenă-verzuie sau limonie, cu coaja lucioasă, acoperită cu puf. Înfloreşte la începutul lunii mai.
Originar din Iran, de unde a trecut în Orientul Apropiat, apoi pe peninsula Balcanică, este cunoscut în cultură de peste 4000 de ani în China, Iran şi Asia Mică, de unde a pătruns şi în Europa de Est. În ţara noastră, cultura gutuiului joacă un rol relativ secundar, faţă de alte fructe, datorită faptului că se întrebuinţează rar pentru consum în stare proaspătă. Se cultivă mai ales în grădinile de lângă casă.
Gutuiul este termofil, dar plantele tinere suportă geruri de până la minus 18°C, iar cele mai bătrâne - de minus 28°C. Este o plantă de zi lungă, care preferă soluri nisipoase, cernoziomuri sau lutoase, unde poate creşte fără irigare.
Se înmulţeşte prin seminţe, lăstari înrădăcinaţi, butaşi şi mai puţin prin drajoni. Copăceii obţinuţi din seminţe se plantează în anul doi, în gropi distanţate la 1,5 m. Intră în rod la vârsta de 4-5 ani şi rodeşte regulat, cu excepţia anilor cu îngheţuri târzii. Rodeşte 30-40 de ani, trăieşte până la 70 de ani. Recoltarea se face în lunile octombrie-noiembrie. Gutuiele au o aromă foarte puternică şi plăcută, ele se păstrează toată iarna, sunt rezistente la transportare.
Fructele conţin nu prea multe zaharuri (mai mult, fructoză şi glucoză), mulţi acizi organici (malic, citric, mai puţin tartric), destul de puţine proteine brute, celuloză, mult tanin, pectine, vitaminele C, P B1, B2, caroten, săruri de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, fosfor şi sulf. Aromatul specific se datorează uleiului volatil.
După conţinutul de vitamine, gutuiele întrec cu mult merele, perele şi vişinele. Seminţele conţin substanţe mucilaginoase, glicozidă amigdalină, săruri minerale (fier şi cupru), acizi organici (malic, citric, tartric).
În medicina populară, fructul şi frunzele gutuiului sunt bine cunoscute ca un produs cu acţiune emolientă, astringentă şi diuretică. Fructele (fierte) sunt bune în caz de insuficienţă hepatică şi a sistemului cardiovascular, laringite, faringite, amigdalite, enterocolite şi diaree. Din fructe se prepară un decoct bogat în fier, acest element fiind foarte eficace în cazuri de anemie.
Seminţele umflate uşor într-o soluţie de apă acţionează pozitiv asupra mucoaselor digestive. Din ele se prepară decoct, care acţionează pozitiv în cazuri de diaree, dizenterie (mai ales, la persoane slăbite, copii, bătrâni).
Acest decoct se foloseşte pentru tratarea traheitelor, bronşitelor, colitelor şi meteorismului. Decoctul din seminţe se foloseşte şi în aplicaţii pentru ochi, pentru gargare şi ca un produs cosmetic - emolient al tenului, în cazuri de arsuri şi iritaţii ale pielii.
Gutuiele nu se întrebuinţează în stare proaspătă din cauza pulpei brute, consistente, astringente şi puţin suculente, în care se găsesc numeroase celule pietroase. Şi numai după o păstrare îndelungată ele devin mai suculente şi mai dulci. Fructele sunt mai bune în stare fiartă, coaptă, uscată, conservată. Din ele se prepară gemuri, sucuri, dulceaţă, marmeladă, băuturi răcoritoare, lichioruri, compoturi. Din timpuri străvechi, în Orient pun fructele de gutui în dulapurile cu haine, pentru că ele sperie moliile şi dau hainelor un parfum fin.
Gutuiul poate fi folosit şi ca plantă decorativă, deoarece are flori mari, albe, cu infiltraţii roze, foarte plăcut parfumate. Către toamnă, atât frunzele sale îngălbenite, brodate cu nervuri verzui-roşiatice, cât şi fructele galbene-limonii, produc contraste cu efect decorativ plăcut.
Lemnul gutuiului se întrebuinţează în lemnărie, pentru confecţionarea diferitelor bibelouri. Prezintă interes şi ca plantă meliferă. De pe un hectar de livadă de gutui albinele culeg 18 kg de miere.
Gutuiul japonez (Chaenomeles japonica) poate fi întâlnit uneori în parcuri şi grădini. Este un arbust cu înălţimea de până la 1 m., cu ghimpi pe ramuri, cu frunzele glabre, lucitoare, verzi-închise. Florile sunt roşii, cu pedunculi scurţi, situaţi printre frunze în raceme câte 2-6.
Fructele sunt ovoidal- rotunde, mici, galbene, cu multe seminţe în interior. Se coc prin septembrie-octombrie. Conţin puţine zaharuri, mai mulţi acizi organici, pectine şi vitamina C. Au un gust acru astringent şi o aromă puternică de lămâie, nu se mănâncă în stare proaspătă, dar pot fi folosite pentru prepararea sucurilor, compoturilor, dulceţurilor, gemurilor. Este o valoroasă plantă pomicolă, decorativă, care merită o largă răspândire, mai ales pentru a fi cultivată pe loturile individuale.