Alba iarnă dunăreană
Cu zăpezi până la brâu
Culcă-n sarica bălană
Bărăganele de grâu.

Năpădind zbătăi şi rosturi,
Neaua urcă reci minimi:
Mistuiţi in adăposturi,
Oameni si sălbăticiuni.

Peste sate fără vaduri
Îşi azvârle din duium
Uriaşele pocladuri
Găurite rar de-un fum.

Nimeni liniştea nu sfarmă,
Doar că-n câmp, nedesluşit
Îşi descarcă-n gol o armă
Chiotul înăbuşit.

Curge viscol ca pe vrană.
Nevăzută, s-a închis
Ţara fără de prihană
În omăt, ca într-un vis.

Iar la guri de văi, pe laturi,
Într-o noapte s-au durat
Strălucite-nvoalte caturi
Pentru Crivăţ-Împărat.

Fulger alb, întreaga zare
Intră-n ochi un junghi tăios,
Albul a atât de tare,
Că ajunge veninos.

Şi-n cumplita lor albeţe
Dorm adânci pustietăţi;
Pun troienii vămi răzleţe
Între mari singurătăţi.

Româneasca iarnă veche,
Albe lumi, fără drumeţi...
Trece-un lup într-o ureche
Pe gorgane de nămeţi.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment