Sfredeluş cu alţi băieţi
Se cufundă prin nămeţi,
Şi ridică în ogradă
Un om mare de zăpadă.

Are trup fără picioare,
Cu o căpăţână mare.
Ochii negri, din cărbune,
Seamănă cu două prune.

Pare tot dintr-o bucată
Şi acoperit cu vată.
Alb, ca-ntr-un cearşaf, în ger,
Cade ca un bărbier.

E umflat şi e bondoc,
Ca-mbrăcat într-un cojoc.
Şi de-l încălzeşte-o rază
Când e soare la amiază,

El începe-ncet să plângă.
I-a căzut urechea stângă
Şi, pe urmă, până-n seară,
Nasul s-a topit: pic, pic,

Parcă ar fi fost de ceară...
Şi n-a mai rămas nimic.