Difilobotrioza este o biohelmintiază perorală care se transmite la om, de la animale, mai cu seamă în rezultatul consumului în hrană a peştelui sau a icrelor lui, fiind insuficient prelucrate termic ori sărate, caracterizându-se clinic prin simptome dispeptice şi neurologice ori decurgând asimptomatic.

Difilobotrioza este provocată de un parazit cu denumirea de Diphylobotrium latum, care are dimensiuni majore de la 2 până la 10 m, uneori atingând lungimea de 15-20 m. În popor acest parazit se mai numeşte "Limbric sub formă de lentă sau cordea".

Ciclul de dezvoltare a acestui parazit este legat de 3 gazde. Nimerind în mediul extern ouşoarele parazitului se pot păstra până la 30 zile, însă ele se pot dezvolta mai departe numai dacă cad în apă. Peste 2-3 săptămâni în astfel de condiţii din ouşoare iese o larvă cu denumirea de coracidie, care poate supravieţui în apă până la 12 zile.

În acest timp ea trebuie să nimerească în organismul unui ciclop de apă, unde în intestin aruncă cuticula şi timp de 2-3 săptămâni se transformă în stadiul doi de dezvoltare a larvei cu denumirea de procercoid. În organismul unui ciclop se pot adăposti până la 20 procercoizi. La rândul său aceşti ciclopi, care conţin procercoizi, sunt vânaţi de peştii răpitori (gazda a doua intermediară).

În intestinali peştilor ciclopii sunt mistuiţi, iar procercoizii perforează pereţii intestinului şi emigrează în muşchi, organele interne, icre. Aici ei se dezvoltă mai departe timp de 4-5 săptămâni, atingând ultimul stadiu de dezvoltare a larvei cu denumirea de plerocercoid. În acest timp plerocercoizii ating lungimea de 1-3 cm., având în partea anterioară 2 botrii fisurale.

Ei sunt invazivi pentru gazda definitivă. Nimerind în intestinul gazdei definitive plerocercoizii se împlântă în mucoasa părţii de sus a intestinului subţire şi timp de 14-30 zile ating stadiul de maturitate. Tot ciclul de dezvoltare a parazitului se menţine 15-25 săptămâni. În intestinul uman, de regulă, supravieţuiesc un parazit, mai rar câţiva, însă sunt descrise cazuri foarte rare cu 100 şi mai mulţi paraziţi. Durata vieţii unui parazit atinge 20 şi mai mulţi ani.

În calitate de gazdă definitivă şi sursă de invazie serveşte omul şi mai rar animalele, care se alimentează cu peşte: porcii, câinii, vulpile, urşii, focile etc, în intestinul cărora parazitează helmintul matur. Molipsirea omului are loc după consumul în hrană a peştelui sau a icrelor lui insuficient prelucrate termic ori insuficient sărate.

Receptivitatea către acest parazit rămâne universală. Însă mai frecvent se îmbolnăvesc adulţii, dintre care pescarii, lucrătorii industriei piscicole, gospodinele de casă, vânzătorii la magazinele de peşte, marinarii corăbiilor de pescuit. Acţiunea parazitului în organismul uman este de origine toxico-alergică şi mecanică. Fixându-se cu botriile de mucoasa intestinului, parazitul contribuie la atrofia şi necroza mucoasei.

Totodată are loc autosensiblizarea organismului la produsele schimbului de substanţe ale parazitului. Parazitul mai duce la utilizarea substanţelor nutritive menite pentru organismul uman, favorizând avitaminoza, mai cu seamă de vitamina B12 şi acid folic, ce propulsează dezvoltarea anemiei, reţinerea dezvoltării organismului în creştere şi alte patologii. De menţionat, că la adăpostirea a mai multor paraziţi în intestinul uman, poate avea loc o ocluzie intestinală.

Din punct de vedere clinic maladia mai frecvent poate decurge asimptomatic sau cu simptome clinice slab exprimate. La pacienţi apar aşa simptome ca: scăderea poftei de mâncare (uneori ea este mărită), greţuri, dureri nepronunţate în abdomen, scaun semilichid. La un tablou clinic mai pronunţat sunt caracteristice slăbiciunile generale, moleşala, cefaleia, vertijurile, durerile abdominale mai frecvente şi mai pronunţate, greţuri, vome.

În caz de apariţia anemiei B12 deficitară se mai adaugă o paloare exprimată a tegumentelor, ameţeli frecvente, un edem al feţei (faţa devine bugetă), tahicardia, iar limba capătă o culoare roşie cu atrofia papilelor. Uneori procesul inflamator-atrofic se poate răspândi pe gingii, mucoasele cavităţii bucale, a faringelui şi laringelui, fiind însoţit de dureri mai cu seamă la primirea hrănii.

Afectarea sistemului nervos se caracterizează prin senzaţii de anestezii, parestezii, dereglări de sensibilitate şi de menţinerea echilibrului. Din partea sângelui periferic se determină o anemie pronunţată, mai ales în cazuri diagnosticate tardiv.

În cazurile când parazitul atinge o lungime colosală sau sunt mai multe exemplare poate avea loc ocluzia intestinală. Dacă apare această complicaţie, pacientul trebuie imediat să se adreseze după ajutorul medical la chirurg, deoarece lăsarea la voia întâmplării va duce numaidecât la un sfârşit tragic.

În unele cazuri o parte (fragmente) din parazit se poate desprinde şi să se elimine cu masele fecale în mediul extern. În aşa situaţii pacientul nu trebuie să se sperie, dar să ia acest parazit într-o cutie, vas ori învelit cu o petică de ocazie şi să-l arate medicului, care va expedia parazitul la analiza de laborator - în scop de a preciza diagnosticul.

Diagnosticul şi tratamentul pacienţilor cu difilobotrioză se efectuează în secţiile de boli infecţioase, staţionarele helmintologice de zi sau în condiţii de policlinică. Diagnosticul obligatoriu trebuie de confirmat prin analiza materiilor fecale şi depistarea ouşoarelor de diphylobotrium latum sau prin microscopia fragmentelor parazitare eliminate şi aduse de pacient la analiză.

Dacă anemia este moderată ea se tratează după dehelmintizare, iar dacă este pronunţată - tratarea trebuie efectuată până la dehelmintizare. După tratamentul specific pacientul convalescent trebuie să fie dispensarizat timp de 6 luni cu controlul lunar al materiilor fecale la ouşoare de helminţi.

O importanţă primordială în profilaxia difilobotriozei are depistarea infestaţilor, tratarea lor şi respectarea regulilor tehnologice de preparare a bucatelor din peşte. Sursele acvatice trebuie protejate de impurificarea lor cu materii fecale. În focarele endemice de difilobotrioză lucrătorii întreprinderilor de prinderea şi prelucrarea peştelui trebuie să fie controlaţi laboratoric de 2 ori în an. De asemenea în aceste focare trebuie de efectuat dehelmintizarea pisicilor şi a câinilor, care au potenţialul de a răspândi ouşoarele de difilobotrium.

E necesar de organizat un control riguros sanitar şi veterinar în privinţa respectării regulilor de prelucrare a produselor piscicole, de asemenea de păstrare şi realizare a lor. Mai are importanţă în preîntâmpinarea difilobotriozei, mai ales în focarele endemice, efectuarea activităţii de iluminare sanitară în grupele de populaţie cu risc sporit de infestare.