Difteria este o maladie antroponoză, din grupul infecţiilor respiratorii, provocată de bacilul difteric toxigen, care se transmite pe calea aero-picături, şi se caracterizează prin diverse forme clinice, mai frecvent afectând istmul faringian, de asemenea prin simptome de intoxicaţie cu preponderenţă afectare a sistemelor cardiovascular şi nervos.

Agentul patogen Corynebacterium diphtheriae ori bacilul Lefflere se subdivizează în tipurile mitis, gravis şi intermedius, dintre care mai virulent şi mai periculos pentru om este gravis. De menţionat, că o particularitate a C.diphtheriae constă în eliminarea exotoxinei ce conţine dermonecrotoxină, hemolizină, neuraminidază şi healuronidiază.

Bacilul este mult rezistent la temperaturi joase şi se păstrează îndelungat pe suprafeţele obiectelor uscate. În prezenţa umezelii şi luminii solare el rapid se inactivează. De asemenea, acest agent se distruge imediat la acţiunea substanţelor dezinfectante în concentraţii obişnuite şi la temperatura de fierbere.

Sursa de infecţie o constituie omul bolnav cu diferite forme de difterie şi purtători de aceşti germeni. Bolnavii sunt periculoşi pentru persoanele înconjurătoare în ultima zi a perioadei de incubaţie până la sanarea deplină în diferiţi termeni. Purtătorii de bacili difterici prezintă un pericol mult mai major, din punct de vedere epidemiologic, mai cu seamă, dacă ei apar în colectivităţi neimune.

Practic portajul în difterie se subdivizează în: tranzitoriu cu o durată de 1-7 zile, scurt, timp - de 7-15 zile, mediu - timp de 15-30 zile şi prolongat - mai mult de o lună. Ultimul poate avea loc mai des la persoanele cu maladii cronice ale căilor respiratorii superioare.

Căile principale de transmitere a bacilului difteric sunt: aero-picăturile şi aero-praful (aero-sol). Ele se realizează prin intermediul tusei, strănutului, sărutului, graiului şi prin inspiraţia aerului ce conţine firicele de praf îmbibate cu bacili difterici. Mai este posibilă molipsirea cu aceşti germeni la contaminarea cu bacilul difteric a jucăriilor, lenjeriei de corp, pat, a veselei etc. Unii savanţi nu exclud şi posibilitatea factorului alimentar, dacă are loc infectarea laptelui, cremelor şi a altor produse.

Maladia are un caracter sezonier (mai des în anotimpurile de toamnă-iarnă) între populaţia neimună, însă se pot înregistra şi cazuri sporadice pe parcursul anului la persoanele care au refuzat vaccinarea contra difteriei. Receptivitatea la acest bacii este majoră la persoanele nevaccinate.

Poarta de intrare a bacilului difteric este mucoasa faringiană, laringiană, nazală şi foarte rar mucoasa oculară, a organelor sexuale, prin derma lezată etc. În mucoasa organelor enumerate, agentul patogen se multiplică evident, eliminând exotoxină (o otravă microbiană puternică), care la rândul său provoacă necroza stratului epitelial, însoţită de diverse dereglări şi apariţia peliculelor fibrinoase, ce denotă maladia propriu-zisă.

Perioada de incubaţie a difteriei variază între 2-10 zile. Maladia decurge, în afară de portaj de bacili difterici, sub mai multe forme clinice după localizare: difteria faringiană, nazală, laringiană, a traheii, bronşială, mai rare - dermală, de plagă, a organelor sexuale şi vizuale; după evoluţie - tipică (peliculară) şi atipică -catarală, hipertoxică, hemoragică; după gravitate - uşoară, medie, gravă, foarte gravă, combinată - prin afectarea mai multor organe în acelaşi timp.

Din toate formele menţionate, în 90-95% se întâlneşte difteria faringiană. Ultima, la rândul său, se subdivizează în difteria faringiană localizată, extinsă, subtoxică, toxică de gradul I, II, III, hipertoxică şi hemoragică. Din formele localizate (peliculară, insulară şi catarală) de difterie faringiană, mai tipică este cea peliculară. Pentru ea este caracteristică apariţia peliculelor, de regulă, bilaterale, fibrinoase, neîntrerupte, de culoare alb-surie cu o suprafaţă netedă, strălucitoare, care acoperă toată suprafaţa amigdalelor, nedepăşind limitele lor.

Peliculele se detaşează cu greu, lăsând după această acţiune o suprafaţă sângerândă, pe care peste puţin timp apare altă peliculă fragilă. Aceste pelicule nu se strivesc, dacă sunt apăsate între două sticluţe, şi se scufundă într-un pahar cu apă. Modificările locale sunt însoţite de dureri slabe la deglutiţie, slăbiciune generală, cefalee, inapetenţă, ascensiune termică până la 39°C cu o durată de 2-3 zile, mărirea moderată a ganglionilor limfatici regionali, bilaterali slab dureroşi, mobili.

Forma insulară este determinată de apariţia pe amigdale a unor insuliţe mici de culoare albicioasă ori alb-surie. Semnele de intoxicaţie generală sunt slabe ori lipsesc, ganglionii limfatici regionali se modifică nesemnificativ.

Forma catarală decurge şi mai uşor, caracterizându-se numai printr-o hiperemie şi edem a amigdalelor; peliculele, temperatura ridicată şi semnele de intoxicaţie lipsesc. Această formă de difterie poate fi precizată numai având confirmare laboratorică. Ea se întâlneşte mai frecvent la persoanele imunizate nedeplin, şi nu totdeauna este depistată, pacienţii des servind ca sursă de infecţie. Portajul de bacili difterici decurge fără simptome clinice şi se confirmă, de asemenea prin metode de laborator. Acest portaj poate fi înregistrat mai frecvent, iarăşi la persoanele imunizate nesuficient.

De menţionat, că dacă bolnavii cu forme de difterie faringiană localizată nu se adresează la timp după ajutorul medical, în primul rând reprezintă un mare pericol pentru persoanele înconjurătoare sănătoase, în al doilea- fără tratament specific şi acordat la timp, maladia la ei progresează, desfaşurându-se forma extinsă de difterie a istmului faringian, care are o frecvenţă de 15-18%. Pentru această formă de difterie faringiană este caracteristică extinderea peliculelor fibrinoase nu numai pe amigdale, dar şi pe arcurile palatine, uvulă şi chiar faringe.

La cele menţionate se mai adaugă o intoxicaţie şi un edem al amigdalelor sporit, o dereglare mai pronunţată a deglutiţiei, o ascensiune termică mai mare, ganglionii limfatici regionali devin evident măriţi în volum şi mai dureroşi la palpare, însă lipseşte edemul exterior al ţesutului adipos cervical. Şi bolnavii cu aceste forme de difterie, dacă nu sunt depistaţi şi trataţi la timp, la ei maladia va progresa, trecând în formă toxică.

Forma toxică de difterie faringiană are un debut brusc, chiar zguduitor cu ascensiuni termice în primele ore până la 40-41°C, frisoane, cefalee, vertijuri. Bolnavii devin palizi, moleşiţi, inhibaţi, se plâng de dureri de cap, dureri la deglutiţie, uneori în abdomen şi în regiunea cervicală. Din primele ore amigdalele, uvula, arcurile palatine devin pronunţat hiperemiate şi edemaţiate. Peliculele fragile apar pe mucoasa organelor enumerate, răspândindu-se pe palatinul moale şi chiar pe cel dur. Peste 2-3 zile peliculele fibrinoase devin caracteristice.

Toţi ganglionii limfatici cervicali sunt măriţi, elastici şi dureroşi. Chiar din primele zile, uneori mai târziu apare edemul ţesutului adipos cervical, extinderea căruia în concordanţă cu sindromul de intoxicaţie şi determină gradul difteriei toxice. În difteria toxică de gradul I, edemul cervical ajunge la mijlocul gâtului, de gradul II - până la claviculă şi de gradul III - mai jos de claviculă.

O particularitate a difteriei toxice contemporane la adulţi constă în dezvoltarea formelor combinate, care includ afectarea paralelă a istmului faringian, laringian, a mucoasei nazale, uneori a traheei şi bronşilor.

În difteria subtoxică faringiană, intoxicaţia şi modificările istmului faringian, de asemenea edemul cervical sunt nu atât de pronunţate ca în cea toxică. Edemul cervical se determină numai în partea superioară a gâtului, mai des fiind unilateral.

Difteria hipertoxică şi hemoragică se atârnă la formele foarte grave, care decurg cu sindroame de intoxicaţie şi cel hemoragic maximal exprimate. Dacă bolnavii cu aşa stare nu se adresează imediat după ajutorul medical, la ei se dezvoltă şocul toxiinfecţios sau asfixia cu sfârşit tragic.

Actualmente mult mai rar, însă se mai întâlnesc şi difteria laringiană, sau crupul difteric. În dependenţă de răspândirea procesului se deosebeşte crupul localizat (difteria laringiană) şi crupul extins - difteria laringiană şi traheiană sau difteria laringiană, traheiană, bronşiană ori laringotrahiobronşita difterică.

În tabloul clinic al crupului difteric se deosebesc 3 stadii: catarală, disfonică, stenotică sau asfectică. Fiecare din aceste stadii au simptomele lor caracteristice, însă e de notat, că extinderea procesului are loc rapid şi neadresarea la timp pentru a primi tratamentul specific se poate termina letal. Formele nazale, oculare, dermale şi a organelor sexuale de difterie se întâlnesc foarte rar şi pot fi diagnosticate numai de specialişti.

La persoanele cu forme grave de difterie sau cu alte forme netratate la timp pot avea loc diferite complicaţii specifice şi nespecifice. Din cele specifice sunt: miocardita, mono - sau polineurita, mai rar encefalita, sindromul nefrotic. Aceste complicaţii, la rândul său, se clasifică precoce şi tardive. Din complicaţiile nespecifice sunt posibile pneumonia, otita, limfadenita, etc.

Bolnavii cu diverse forme de difterie se izolează şi se tratează în secţiile de boli infecţioase.
Importanţa primordială în profilaxia difteriei îi aparţine vaccinului specific, care trebuie administrat în mod planificat pentru a cuprinde 95 % din populaţie.

În focarele de difterie trebuie precoce de depistat bolnavii şi de izolat în secţiile de boli infecţioase, de efectuat controlul laboratoric la difterie a persoanelor contactate, de efectuat măsurile respective de dezinfecţie, investigarea contactanţilor şi la anticorpi difteriei cu vaccinarea persoanelor neimune. În privinţa purtătorilor de bacili difterici toxigeni se întreprind aceleaşi măsuri profilactice, numai că ei în dependenţă de condiţii, pot fi izolaţi şi trataţi la domiciliu.