În ultimii ani în rezultatul utilizării metodelor foarte sensibile şi specifice cu investigarea reacţiei de polimerizare în lanţ, ce permite de a determina o părticică virală, savanţii au ajuns la concluzia, că afară de hepatitele virale A, B, C, D, E deja cunoscute mai sunt şi altele noi.

Dintre ele fac parte hepatitele virale G, F, H, I şi TTV, care de abia încep a fi studiate, însă o informaţie ştiinţifică mai amplă în ultimul timp parvine despre hepatita virală G. Conform datelor bibliografice hepatita virală G (HVG) se înregistrează în diferite ţări, mai des fiind asociată cu HVC.

HVG este o maladie infecţioasă acută sau cronică din grupul infecţiilor sangvine şi antroponoze, provocată de virusul hepatic G, care pătrunde în organismul uman pe diverse căi, preponderent prin transfuzie de sânge şi derivatele lui, manifestându-se clinic prin simptome de intoxicaţie generală moderată, dereglări digestive, îndeosebi ale funcţiei ficatului, prin afectarea altor organe şi sisteme, fiind însoţite sau nu de icter al tegumentelor.

Unele încercări de descriere teoretică şi analiza unor cazuri separate de HVG sunt elucidate pentru prima dată la noi în ţară de către doctorii în medicină Rodica Gâlcă şi coaut. (1996) şi Natalia Paladi, A. Andriuţă şi coaut. (1996).

HVG este provocată de un virus cu denumirea de virus hepatic G, care a fost depistat pentru prima dată în 1995, având dimensiunile de 20-30 nanometri, ce conţine acid ribonucleinic (ARN). Rezistenţa virusului HVG în mediul ambiant la acţiunea diferitor factori termici şi chimici, conform unor date bibliografice unice, este asemănătoare cu a virusului C, însă încă se află în studiu.

Sursa de infecţie o constituie omul bolnav cu diferite forme de HVG, ca şi în HVC, preponderent cu forme acute atipice (fruste, anicterice, subclinice, inaparente), care de asemenea necesită un studiu special mai detaliat.

Căile de transmitere a HVG sunt mult asemănătoare cu cele din HVC, unde predomină răspândirea prin intermediul transfuziilor de sânge şi a componentelor lui, însă răspândirea poate avea loc şi prin intermediul manoperelor medicale, când se foloseşte utilaj insuficient sterilizat. Mai frecvent HVG se dezvoltă la recipienţii de plasmă, sânge, la hemofilici, narcomani, alcoolici, la pacienţii cu imunodeficienţă (HIV/SIDA), la bolnavii cu HVB şi mai ales la cei cu HVC (20-30%). Totodată această infecţie mai rar se transmite pe cale sexuală şi perinatală în comparaţie cu HVC. De menţionat, că la o mare parte din bolnavii cu HVG,căile de transmitere nu sunt depistate, iar răspândirea pe cale habituală încă nu este studiată.

Patogenia HVG încă nu este cunoscută, însă ea, probabil, va fi asemănătoare cu acea din HVC, care la rândul său se mai cercetează. Conform unor date bibliografice afectarea ficatului în HVG este mai minoră, decât în HVC.

După datele unor autori, tabloul clinic al HVG este mai aproape de acela a HVC, însă mai rar se întâlnesc formele cronice, ciroza şi carcinomul hepatic. În HVG de rând cu formele uşoare icterice şi atipice (fruste, anicterice, subclinice, inaparente) se pot înregistra forme grave şi foarte grave - necroza hepatică acută (NHA). Ultima se determină mai frecvent în HVG, decât în HVC. În HVG se poate dezvolta anemia aplastică ca rezultat al aplaziei măduvei osoase, ceea ce foarte rar se întâlneşte în hepatitele virale mai bine studiate.

Măsurile de dispensarizare, dietetice şi de profilaxie în HVG vor fi mult asemănătoare cu cele din hepatitele virale parenterale (HVB, HVD, HVC) deja mai bine cunoscute.în dependenţă de accelerarea cercetărilor şi obţinerea succeselor în studiul acestei patologii, probabil, va fi elaborat un vaccin specific pentru a preîntâmpina răspândirea ei.