Infecţia micoplasmică face parte din grupul infecţiilor respiratorii, provocată de nişte microorganisme cu denumirea de micoplasme, care se transmit de la omul bolnav la cel sănătos pe calea aero-picături şi se caracterizează clinic printr-un polimorfism de simptome, o intoxicaţie moderată şi prin afectarea tractului respirator.
Pentru prima dată în 1944 savantul japonez Iton şi colaboratorii, studiind pneumoniile primare atipice la copii au depistat un germen, care ulterior a fost numit agentul lui Iton, fiind clasat un timp mai îndelungat în grupul de virusuri. În 1963 după studiu minuţios suplimentar acest agent a fost determinat ca Micoplasma pneumonia, de unde provine şi denumirea maladiei.
Din punct de vedere etiologic, micoplasma se referă la genul Mycoplasma, familia Mycoplasmatoceae. Aceste micoplasme ocupă o poziţie intermediară între virusuri şi bacterii. Cu virusurile ele se aseamănă prin capacitatea de a trece filtrele virale, iar cu bacteriile - prin posibilitatea de a fi cultivate pe medii nutritive artificiale. Actualmente sunt cunoscute circa 40 specii de micoplasme, depistate de la oameni şi animale.
Rolul principal în etiologia maladiilor tractului respirator la oameni îl joacă M.pneumonia şi M.hominis. Micoplasmele au dimesiuni de 100-250 nanometri şi se caracterizează printr-un polimorfism pronunţat, având forme inelare, rotunde sau filamentare. Ele se vopsesc după Gram - negativ, conţin acid ribonucleinic şi dezoxiribonucleinic şi sunt nişte microbi anaerobi facultativi. Micoplasmele se distrug rapid la acţiunea temperaturii ridicate, a razelor ultraviolete solare şi a substanţelor dezinfectante.
Sursa de infecţie o constituie omul bolnav şi purtătorul de micoplasme. Infectarea are loc pe cale aero-picături. Adică, în timpul tusei, strănutului, graiului şi sărutului. Sunt receptive la micoplasme toate vârstele, însă mai frecvent se îmbolnăvesc elevii şi persoanele tinere. Această patologie se înregistrează sub forme sporadice şi de focare. Morbiditatea de infecţia micoplasmatică este mai avansată în lunile de toamnă-iarnă.
Poarta de intrare a infecţiei micoplasmatice o constituie mucoasa nazofaringelui, laringelui, traheei, bronşilor şi a alveolelor, unde micoplasmele evident se multiplică, pătrunzând ulterior în ganglionii limfatici şi în sânge, ducând la generalizarea procesului şi dezvoltarea bolii propriu-zise.
Tabloul clinic se începe după perioada de incubaţie care se menţine în limitele de 4-25 zile, mai frecvent 7-14 zile. Se disting mai multe forme clinice, dintre care principalele sunt două: 1) maladia respiratorie acută, ce decurge sub formă de faringită, rinofaringită, laringofaringită şi bronşită; 2) pneumonia acută.
Maladia respiratorie acută, de regulă, este însoţită de o intoxicaţie moderată a organismului. Bolnavii observă o slăbiciune generală nepronunţată, frisoane moderate uneori cefalee slabă. Temperatura corpului rămâne normală sau are un caracter subfebril. Pacienţii acuză dureri în gât, tuse, guturai. La ei se determină o sclerită, conjunctivită, hiperemie pronunţată a istmului faringian, semne de guturai, o mărire moderată a ganglionilor limfatici submaxilari, cervicali şi hipertrofia amigdalelor.
Maladia durează 1-2 săptămâni. Uneori această formă de infecţie micoplasmatică se poate complica cu o otită sau sinusită, provocate de bacteriile cocice asociate, care se dezvoltă mai frecvent la persoanele ce nu se află sub supravegherea medicală ori se adresează destul de tardiv după ajutorul medical.
Pneumonia acută micoplasmatică debutează brusc, fiind însoţită de frisoane, slăbiciune generală, mialgii, artralgii, cefalee pronunţată, ascensiune termică până la 38-39°C. Din primele zile ale maladiei apare o tuse uscată intensă, uneori sub formă de accese, care ulterior devine umedă, fiind însoţită de eliminarea sputei muco-purulente.
La examenul extern se observă o paliditate a tegumentelor, uneori fiind acoperite de o exantemă polimorfă cu localizarea preponderentă în jurul articulaţiilor. Mai poate fi prezentată o sclerită şi conjunctivită. Investigaţiile clinice, instrumentale şi de laborator confirmă mai frecvent o pneumonie unilaterală inferioară. La o parte din pacienţi această pneumonie este însoţită de o pleurezie exudativă, care de asemenea se confirmă la examenul radiologic.
La unii din pacienţi poate fi afectat tractul digestiv, care se pronunţă suplimentar prin greţuri, scăderea poftei de mâncare, vome, meteorism, diaree, mărirea ficatului şi a splinei în volum. Forma menţionată de infecţie micoplasmică durează timp de 3-4 săptămâni.
Din complicaţiile posibile pot avea loc: pleurezia exudativă, miocardită şi meningoencefalita. De menţionat, că ele se întâlnesc mai frecvent la bolnavii cu forme grave, la cei care se adresează tardiv după ajutorul medical, ocupându-se cu autotratamentul.
Diagnosticul şi tratamentul în formele uşoare se efectuează în condiţii de policlinică, iar în cele semigrave şi grave - în secţiile de boli infecţioase.
În scop profilactic se utilizează aceleaşi măsuri ca şi în alte infecţii respiratorii acute: depistarea precoce a bolnavilor, izolarea lor, controlurile minuţioase matinale ale copiilor din grădiniţe şi creşe, măsuri de carantină şi dezinfecţie. Vaccin specific contra acestei maladii încă nu este elaborat.