Mononucleoza este o boală infecţioasă acută din grupul infecţiilor respiratorii, determinată de virusul Epştein-Barr (VEB), ce se caracterizează clinic prin simptome de intoxicaţie, febră neregulată, angină, afectarea ganglionilor limfatici, hepatosplenomegalie şi creşterea evidentă a mononuclearilor în sângele periferic.

Agentul etiologic al mononucleozei este virusul Epştein-Barr depistat pentru prima dată în 1964. El a fost izolat de culturi din leucocite provenite de la bolnavi de mononucleoza infecţioasă, precum şi din spălături faringiene recoltate de la bolnavi în faza acută a maladiei.

Virusul persistă îndelungat în stare latentă în limfocite şi se elimină din organismul uman mai multe luni după boală. Cu alte cuvinte, agentul patogen al mononucleozei are acţiune limfotropă. Totodată acest virus poate servi ca agent oncogenic, deoarece el a fost depistat şi la bolnavi cu diverse tumori (limfomul Burkitt, cancer nazofaringian etc).

Sursa de infecţie o constituie numai omul prin persoanele infectate, bolnavi sau convalescenţi, care elimină timp îndelungat VEB pe cale orofaringiană. De asemenea, persoanele sănătoase pot elimina acest virus un timp îndelungat pe cale aerogenă, fiind rezervorul principal al patologiei date.

Transmiterea VEB se petrece prin contact direct şi intim cu persoanele receptive, cel mai des prin sărut, de unde maladia mai poartă denumirea de boala sărutului. Deoarece mononucleoza infecţioasă se întâlneşte mai frecvent la adolescenţi şi adulţi, mai poartă şi astfel de denumire, ca boala mirilor ori a studenţilor.

Maladia se mai poate transmite pe cale aerogenă, ce se petrece prin intermediul inhalării picăturilor de secrete nazofaringiene. O altă modalitate de transmitere a mononucleozei este aceea prin transfuzii de sânge sau de plasmă, ori după transplante de organe, însă această cale poate avea loc mult mai rar.

Boala, de regulă, are un caracter sporadic, însă sunt cunoscute cazuri şi de izbucniri epidemice. Molipsirea are loc mai frecvent în încăperi aglomerate, neaerisite, unde bolnavii sau purtătorii de VEB se află într-un contact foarte apropiat. Incidenţa maximală a bolii survine primăvara şi toamna. Durata contagiozităţii încă nu este bine cunoscută, însă pare să fie foarte lungă (luni sau ani) în funcţie de excreţia orofaringiană îndelungată a VEB sub formă de portaj cronic.

Virusul VEB, pătrunzând în organismul uman prin intermediul mucoasei bucofaringelui şi a căilor respiratorii superioare, ajunge în ganglionii limfatici şi apoi în sânge. Virusemia denotă tabloul clinic al maladiei propriu-zise.

Boala se începe după perioada de incubaţie de 5-12 zile, uneori până la 30-45 zile. Mai frecvent ea are un debut acut cu febră de 38-39°C, frisoane, cefalee, slăbiciune generală, indispoziţie, transpiraţii şi dureri în gâtlej. Semnele clinice cardinale ale mononucleozei infecţioase sunt febra, mărirea în volum a ganglionilor limfatici, ficatului, splinei şi afectarea amigdalelor. Uneori după perioada de incubaţie urmează cea prodromală cu o durată de 1-2 zile, fiind însoţită de simptome generale de intoxicaţie.

Pentru perioada de stare este caracteristică febra majorată (39-40°C) cu o durată de 10-14 zile în cazuri severe, uneori ea se poate prelungi până la o lună. La copii febra are cifre mai mici şi o durată mai scurtă în comparaţie cu adolescenţii. Angina este prezentă în 80% din toate cazurile de mononucleoză, fiind foliculară, lacunară ori mai des fals membranoasă, ce necesită o diferenţiere cu difteria şi alte angine de etiologie cocică.

Limfadenopatia (mărirea ganglionilor limfatici) este un simptom caracteristic pentru mononucleoză şi se întâlneşte aproape la toţi bolnavii. Mai frecvent sunt măriţi ganglionii limfatici cervicali anteriori şi posteriori, însă la o parte din pacienţi se mai măresc şi cei axilari, cubitali, claviculari, inghinali, mezenterali etc. Limfadenopatia persistă câteva săptămâni, câteodată chiar şi luni de zile. Ganglionii nu aderă între ei şi cu ţesuturile înconjurătoare, nu suporează.

Splenomegalia şi hepatomegalia sunt prezente la 70-80% de cazuri. La 8-10% din bolnavi pot apărea icterul şi erupţiile rubeoliforme, scarlatiniforme ori peteşiale. În aşa cazuri este necesară diferenţierea mononucleozei de hepatitele virale, scarlatină, rujeolă, rubeolă etc. În perioada de stare a mononucleozei se depistează modificări caracteristice în sângele periferic, care se pot menţine timp de 2-3 luni, uneori 6-12 luni.

Maladia poate decurge în forme tipice şi atipice, uşoare, medii şi grave. In formele atipice nu sunt prezente toate semnele clinice caracteristice ori lipsesc definitiv - forme asimptomatice şi portaj de VEB. De menţionat, că aceste forma tipice de mononucleoză maximal pot fi depistate prin investigaţia contactanţilor din focare, utilizând metode clinice şi obligatoriu diverse metode de laborator.

Diagnosticul mononucleozei este stabilit de medicul infecţionist în condiţii de policlinică, de domiciliu ori în secţiile de boli infecţioase în baza datelor epidemiologice, clinice, hematologice şi serologice.
Complicaţii în mononucleoză infecţioasă se întâlnesc rar, însă totuşi sunt posibile. Din ele pot fi: otitele, paratonziliţele, sinuzitele, pneumoniile.

În unele cazuri pot avea loc: rupturi de splină, insuficienţă hepatică acută, anemie hemolitică acută, miocardită, meningoencefalită, neurită ori poliradiculoneurite. De menţionat, că ultimele complicaţii se întâlnesc mai frecvent la bolnavii cu forme grave de mononucleoză, mai ales dacă maladia la ei se agravează în legătură cu adresarea tardivă la medic şi când se ocupă cu autotratamentul.

La dependenţă de gravitatea maladiei tratamentul se va efectua în condiţii de ambulatoriu ori în secţiile de boli infecţioase. În cazurile de afectare a ficatului se recomandă respectarea dietei pentru bolnavii de ficat. Sunt contraindicate cacaua, cafeaua, carnea preparată la grătar, salamuri din carne afumată. De asemenea nu este indicată grăsimea animalieră, carnea de porc, oaie, raţă, gâscă nici fiartă şi nici prăjită.

O atare dietă se va respecta în perioada acută a maladiei, iar la persoanele cu menţinerea unor dereglări din partea ficatului - şi după expirarea acestei perioade timp de 2-3 luni, uneori şi mai mult.
În perioadele acută şi de convalescenţă a maladiei sunt contraindicate eforturile fizice, mai cu seamă la pacienţii cu splina evident mărită în volum.

Tocmai eforturile fizice sporite ori loviturile în hipochondriul stâng pot aduce la o astfel de complicaţie periculoasă, ca ruptură de splină. Această complicaţie pentru salvarea vieţii bolnavului cere o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Pacienţii, care au suportat mononucleoză cu afectarea ficatului, sunt supuşi unei supravegheri medicale timp de 3-6 luni, uneori şi până la un an. De asemenea vor mai fi supravegheaţi de medici respectivii pacienţi, care au avut complicaţii din partea sistemului cardiovascular şi nervos.

Măsurile nespecifice nu s-au dovedit a fi eficiente, iar cele specifice încă nu sunt elaborate.