Organismul uman se găseşte în dezvoltare continuă (ontogeneză). Noţiunea de ontogeneză a fost introdusă de E.Ghekel (1866), indicând perioada antenatală de dezvoltare, formulând mai apoi legea biogenetică, conform căreia dezvoltarea embrionului este o repetare prescurtată a dezvoltării strămoşilor (filogeneză). Mai târziu, A.Severţov, MArşovski, A.Markosian, V.Kardaşenko (1980) şi-au expus părerea că o astfel de tratare a ontogenezei este absolut greşită. Reprezentanţii evoluţiei vulgare tratau procesul de dezvoltare ca o simplă majorare cantitativă a dimensiunilor organelor existente în embrion. Conform acestei concepţii copilul este o copie în mic a omului adult. La mijlocul secolului al XIX-lea medicul rus S.Hotoviţki confirma că organismul copilului se deosebeşte de cel al adultului nu numai prin particularităţile de structură histologică, biologică, dar şi prin starea lui de funcţionare.
În toată perioada dezvoltării sale (intra- şi extrauterină) organismul trece prin modificări cantitative (creşterea) şi calitative (diferenţierea). Procesele acestea, stând la baza fenomenului unic al dezvoltării organismului (creşterea şi dezvoltarea), se inhibă, dar şi se condiţionează reciproc.
Prin creştere se au în vedere modificările cantitative ale organismului legate de majorarea dimensiunilor celulelor, volumului şi masei corpului, de modificările formelor corporale cauzate de schimbarea raportului de mărime a diferitelor segmente ale corpului. Creşterea este o proprietate a tuturor organismelor vii care permite acestora pe seama asimilării substanţelor din ambianţă să-şi sporească masa corporală. Mai bine de un secol în urmă pediatrul francez Bouchut (1867) soia: “Creşterea este una dintre cele mai curioase manifestări ale forţei motrice care reglează, dirijează şi coordonează naşterea şi dezvoltarea fiinţelor umane (cit. de De Toni).
Diferenţierea sau maturaţia este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu proprietăţi şi structuri noi, mai perfecte. Baza şi condiţia diferenţierilor calitative o constituie latura cantitativă a dezvoltării manifestată prin sporul celular.
Dezvoltarea este un proces unic, în care schimbările cantitative evoluând treptat se transformă în modificări calitative: formarea noilor celule, funcţii. În aceasta constă unitatea şi interdependenţa dintre creştere şi diferenţiere, deoarece creşterea este o latură integrală, o componentă a dezvoltării care se include deja în noţiunea dată. De aceea oricât de important ar fi aspectul cantitativ al dezvoltării (creşterea), paralel cu el trebuie cunoscută şi reflectarea în adaptabilitatea şi capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor întregului organism. Din acest motiv justa apreciere a procesului de dezvoltare este bazată pe analiza ambelor componente de creştere şi diferenţiere privite în interrelaţia lor. Fenomenele procesului de dezvoltare se pot evidenţia la diverse niveluri - celular, tisular, de organism şi al colectivităţii umane.
La baza dezvoltării organismului stau procesele vitale biochimice - în special cele metabolice. In metabolismul copilului predomină procesul de asimilare, necesar pentru formarea noilor celule, creşterea organelor, majorarea masei, materiei vii. Creşterea şi dezvoltarea e însoţită de un consum de energie cu atât mai mare cu cât e mai mic copilul. De exemplu, la vârsta de 3 luni pentru creşterea şi dezvoltarea organismului se consumă 36% de energie, la 6 luni - 26%, la 9 luni - 21% (Talibot) Un indice ce caracterizează schimbul de energie este metabolismul bazai (metabolismul ce are loc în condiţii de repaus complet, pe nemâncate, la temperatura aerului de 18°C) care este mai intens la copii decât la adulţi. Timp îndelungat acest fapt era
tratat conform afirmaţiei că la adulţi la o unitate de masă revine o suprafaţă mai mare a corpului. In ultimii ani a fost stabilit că metabolismul bazai (A.Zliff) în primii 3 ani de viaţă constituie 58-60 kcal/kg în 24 de ore, ulterior el scade treptat şi atinge câte 25 kcal/kg în 24 de ore în perioada de maturizare sexuală Asemenea schimbări metabolice se explică prin faptul că pe parcursul primilor 3 ani de viaţă, îndeosebi în primul an, creşte volumul masei celulare active şi scade spaţiul intracelular. Valoarea metabolismului bazai la fetiţe este puţin mai redusă decât la băieţi şi începe să se manifeste în a doua jumătate a primului an de viaţă. Metabolismul bazai depinde nu numai de vârstă, sex, masă, particularităţile constituţionale, ci şi de acţiunea unor factori exogeni - aflarea în aer liber, acţiunea razelor ultraviolete, alimentaţia ş.a.
Rezultatele cercetărilor din domeniul morfologiei şi fiziologiei denotă că procesele creşterii şi dezvoltării nu se desfăşoară în mod anarhic şi întâmplător, identic şi uniform în diversele perioade de vârstă. Fiecare organ, fiecare sistem creşte şi se dezvoltă conform anumitor legităţi denumite “legi ale creşterii şi dezvoltării”. Aceste legităţi se referă atât la întregul organism, cât şi la fiecare organ şi sistem în parte.
Cu cât este mai mic copilul, cu atât mai intens se desfăşoară procesul de creştere şi dezvoltare.
Cel mai intens ritm de creştere a fost stabilit pe parcursul copilăriei fragede, când indicii morfologici se măresc considerabil. Conform datelor prezentate în literatură (V.Kardaşenko) în primul an de viaţă talia (statura, înălţimea) la copii creşte cu 44,5 - 45%, în al doilea an - cu 13 - 14%, în al treilea - cu 10-8%. În anii următori creşterea anuală a taliei constituie 7 - 5%, apoi scade treptat cu vârsta şi se accentuează din nou în perioada prepubertară, dar fără a mai atinge intensitatea din primul an de viaţă. Un ritm asemănător al creşterii a fost stabilit şi la copiii din România. Masa corporală are aproximativ aceeaşi tendinţă, dar cu un ritm ceva mai sporit - la 5 -6 luni ea se dublează, la un an se triplează. Aproximativ identic se desfăşoară şi creşterea perimetrului toracic, şi anume: cu circa 4,0 - 5,0 cm -în primul an de viaţă; cu 1,5 - 2,0 cm -în perioada de creştere lentă (3 -10 ani); cu 3,0 - 4,0 cm - la vârsta de 11 -14 ani pentru fete şi de 12 -15 ani - pentru băieţi.
Aceeaşi tendinţă de creştere şi dezvoltare au nu numai indicii somatometrici, dar şi organele şi sistemele întregului organism. In primul an de viaţă se produce o creştere şi o osificare energică a scheletului, îndeosebi a oaselor craniului, pereţii căruia se măresc de 3 ori.
Schimbări considerabile se produc în sistemele cardiovascular şi nervos central. La sfârşitul primului an de viaţă masa inimii şi a creierului se măreşte respectiv de 2-2,5 ori, către finele anului 3 - de 3 ori. Structura histologică a creierului se schimbă şi se diferenţiază în aşa fel, încât în vârsta preşcolară creierul copilului, din punct de vedere morfologic, puţin ce diferă de cel al adultului. Paralel se dezvoltă şi gradul de funcţionare - apar conexiunile condiţionate, la sfârşitul primului an de viaţă se dezvoltă cel de-al 2-lea sistem de semnalizare.
Creşterea şi dezvoltarea organismului decurg neuniform. Fiecărei perioade de vârstă îi sunt caracteristice anumite particularităţi morfofuncţionale.
Inegalitatea se manifestă prin faptul că perioada de creştere intensivă nu corespunde cu perioada de diferenţiere, mai bine zis perioada de creştere intensivă este însoţită relativ de un proces de diferenţiere scăzut. De exemplu, studiind particularităţile de dezvoltare a inimii, a fost stabilit că până la vârsta de 2 ani procesul de creştere predomină faţă de cel de diferenţiere; de la 2 până la 6 ani ambele procese sunt moderate: de la 6 până la 10 ani predomină procesul de diferenţiere, îndeosebi a aparatului de inervaţie; de la 11 până la 13 ani se intensifică procesul de creştere, diferenţierea fiind amănunţită. Creşterea masei creierului şi a măduvei spinării la vârsta de 8-10 ani se termină, însă perfecţionarea nivelului de activitate decurge mult mai îndelungat.
Cercetarea funcţionării aparatului locomotor confirmă că la vârsta de 13-14 ani formarea sistemului de inervaţie şi gradul de maturizare se termină, însă în perioada 15-18 ani se desfăşoară o intensă creştere a masei musculare, se extinde capacitatea de activitate fizică.
Ritmul dezvoltării şi creşterii diferitelor ţesuturi, organe, aparate şi sisteme ale organismului, ca şi al unor segmente corporale privite în mod izolat, este diferit pentru aceeaşi perioadă de timp. Unele segmente ale corpului (cap, trunchi, membre) au ritmul lor de creştere ce contribuie la modificarea proporţiilor organismului. Astfel, împărţind întreaga lungime corporală în 8 părţi egale, se observă că lungimea capului la nou-născut constituie 2/8, iar la adult numai 1/8, lungimea membrelor inferioare constituie 3/8, iar la adult 4/8. Conform celor spuse, nou-născutul, având comparativ un cap mare, un trunchi lung şi picioare scurte, pe parcursul vieţii treptat se schimbă şi îşi recapătă o altă înfăţişare - capul devine relativ mai mic, trunchiul mai scurt, picioarele mai lungi.
Inegal este şi ritmul de creştere şi dezvoltare a organelor şi ţesuturilor în una şi aceeaşi perioadă, mai concret creşterea şi dezvoltarea organelor şi sistemelor nu decurge paralel. Astfel, dacă dezvoltarea creierului atinge nivelul maxim la vârsta de 8-10 ani, apoi cea a ţesutului limfatic - la 10 -12 ani, iar a glandelor sexuale - la 12-13 ani.
Creşterea morfofuncţională diferă în raport cu sexul. Atât indicii morfologici - talia, masa, perimetrul toracic cât şi cei funcţionali - - capacitatea vitală a plămânilor, excursia toracică, forţa musculară, rezistenţa la încordare statică, metabolismul, consumul de energie - sunt mai mici la fete decât la băieţi începând de la naştere şi până la apariţia puseului de creştere prepubertară, constatând o deosebire nu prea mare. La fete perioada prepubertară începe mai devreme, la vârsta de 10-12 ani, când procesele de creştere şi dezvoltare se intensifică şi ca rezultat nivelul staturo-ponderal la 12-13 ani îl depăşeşte pe cel al băieţilor. Ulterior, băieţii ajungând în faza prepubertară, creşterea sporeşte şi ca urmare la 13-14 ani ei depăşesc din nou nivelul mediu staturo-ponderal al fetelor care se menţine astfel şi la vârsta adultă. Evoluţia creşterii staturo-ponderale a băieţilor şi fetelor în mod grafic poate fi reprezentată prin două curbe paralele, care se intersectează de 2 ori în perioadele puseurilor de creştere prepubertară.
Un moment esenţial al ontogenezei este principiul heterocronic formulat de A. Severţev şi ulterior expus detaliat în teoria sistemogenezei de P.Anohin. Conform acestei teorii transformările radicale şi maturizarea unor organe ale organismului sunt deplasate în timp în raport cu altele, determinând specificul funcţionării şi nivelul de adaptare a întregului organism în diferite perioade de dezvoltare datorită includerii unor factori ai sistemului biologic.
Unul din principiile dezvoltării individuale (A. Markosian) este stabilitatea, trăinicia sistemului biologic, care este asigurată datorită prezenţei în organism a aşa-numitelor celule "de rezervă” ce funcţionează relativ pasiv şi se introduc în procesul de lucru în cazuri critice, când cele de bază se decuplează ori îşi încetează activitatea. Trăinicia sistemului biologic este bazată pe anumite particularităţi ale materiei vii (surplusul de elemente, dublarea şi înlocuirea lor reciprocă, revenirea rapidă în starea relativ stabilă, interacţiunea dinamică a diferitelor sisteme ale organismului). De exemplu, 10 ml de sânge conţin trombină ce poate coagula toată cantitatea de sânge din organism; pereţii arterei carotide pot rezista la o presiune de 20 atm., în timp ce în realitate ea nu depăşeşte 1/3 atm în afară de aceasta de natură e prevăzută dublarea multor organe (rinichi, plămâni, ochi, urechi).
Dezvoltarea organismului se desfăşoară sub influenţa factorilor biologici şi ai celor de mediu şi sociali. Această problemă de corelaţie biosocială dintre creşterea şi dezvoltarea individului este foarte complexă şi puţin studiată. Fiecare organism are programa sa genetică de creştere şi dezvoltare - ritmul creşterii, ordinea de maturizare a organelor şi sistemelor, dimorfismul sexual, trăinicia biologică a organismului, realizarea căreia este accelerată ori încetinită de acţiunea factorilor mediului ambiant.
Acţiunea factorilor biologici asupra procesului de creştere şi dezvoltare este variabilă. Creşterea taliei (T.Hamaganov, 1979) de la 4 până la 6 ani şi de la 10 până la 15 ani este determinată în fond de acţiunea factorilor genetici, iar creşterea de la 7 până la 9 ani - de cea a factorilor mediului ambiant. În etapa pubertară acţiunea factorilor exogeni asupra dezvoltării fizice este minimă. Masa corpului în majoritatea cazurilor este determinată de acţiunea factorilor mediului. Tipul sistemului nervos central, puterea şi mobilitatea proceselor nervoase depind de predispoziţiile genetice. Indicii care reflectă gradul de dezvoltare a diferitelor organe şi sisteme - forţa musculară, rezistenţa statică, frecvenţa cardiacă, capacitatea vitală a plămânilor, volumul sistolic ş.a. - sunt determinaţi de acţiunea factorilor mediului şi în majoritatea cazurilor pot fi dirijaţi.
În ultimele 3-5 decenii ale secolului al XX-lea s-a stabilit că copiii cresc şi se dezvolt ă mult mai rapid. Acest fenomen întâlnit şi recunoscut la copiii de toate vârstele şi naţionalităţile a primit denumirea de acceleraţie de la cuvântul latin acceleratio. Esenţa acceleraţiei constă în faptul că datorită sporirii ritmului de creştere şi dezvoltare etapa maturizării biologice se încheie la o vârstă mai timpurie în comparaţie cu generaţiile precedente.
Acceleraţia se observă deja în perioada intrauterină şi ca rezultat în ultimii 40-50 de ani nou-născuţii se nasc cu înălţimea şi masa corpului mai mare - respectiv cu câte 0,5-1,0 cm şi 100,0-150,0 gr. mai mult (I. Iampolski, 1980). Masa corpului se dublează la 4-4 şi jumătate luni, cu o lună mai devreme apar dinţii de lapte şi cu un an cei permanenţi.
Ritmul acceleraţiei diferă în diverse perioade de vârstă, cel mai intens desfaşurându-se la adolescenţi. De exemplu, elevii moscoviţi -băieţii de 13 ani, în comparaţie cu semenii lor din trecut (80 de ani în urmă) sunt mai înalţi cu 16 cm, iar fetele - cu 14,8 cm; adolescenţii de 15 ani sunt mai înalţi cu 18,5 cm şi mai grei cu 12,1 kg (V.Kardaşenko, 1988). Schimbări asemănătoare au fost stabilite şi în alte ţări.
În România, după un interval de 15 ani, înălţimea medie a băieţilor şi fetelor de 14 ani din mediul urban a crescut respectiv cu 7,0 şi 3,9 cm, iar a celor din mediul rural cu 4,5 şi 4,0 cm (A. Antal, 1973). In S.U.A. şi în unele* ţări europene înălţimea adolescenţilor în fiecare 10 ani sporeşte în medie cu 2,5 cm (G.Serdiukovski, A. Suharev, 1986).
În dezvoltarea fizică a grupelor de copii examinaţi în ultimele trei decenii în R. Moldova au intervenit anumite schimbări - talia s-a mărit veridic la toate vârstele ambelor sexe, mai puţin pronunţat s-a majorat şi masa corpului (A.Gutţul, 1997). A fost stabilită nu numai accelerarea creşterii staturo-ponderale, dar şi a ritmului de maturizare sexuală - apariţia primei menstruaţii (menarha) şi a caracterelor sexuale secundare. S-a constatat că în ultima sută de ani instalarea pubertăţii a coborât cu 4-6 luni pentru fiecare deceniu.
Se accelerează şi ritmul de osificare a scheletului, mai precoce se termină osificarea oaselor tubulare: la fete - la 16-17 ani, iar la băieţi - la 16-17 ani. Accelerarea dezvoltării este azi unanim recunoscută şi considerată ca “fenomen al secolului”, însă cercetările recente din acest domeniu (V.Kardaşenko, 1980, G.Serdiukovski, A..Suharev, 1986, V.Nichitiuk, 1983) denotă că ritmul acceleraţiei în ultimii 10 ani încetineşte.
Ipotezele expuse şi înaintate de savanţi pentru tratarea ştiinţifică a acestui proces sunt foarte diverse. Ele se referă la: influenţa favorabilă a razelor solare (E.Koch); a câmpurilor electromagnetice (K Treiber); îmbunătăţirea stării de alimentaţie (G.Bachman, W.Lenz, A.Meyer); creşterea gradului de urbanizare (S.Bennholdt-Thomsen), de educaţie fizică (R Motâleanski) ş.a.
Divergenţele de păreri menţionate confirmă că nu există încă o concepţie unică, deşi majoritatea autorilor sunt de părere că cauza acceleraţiei constă în interacţiunea complexă a factorilor bio-sociali cu organismul uman, contribuind la schimbări esenţiale în procesul biologic.