Atestat la 2 mai 1585. Notă statistică. Suprafaţa - 33,9 kmp. Distanţa pînă la or. Briceni 14 km. R. Lopatnic. Biserica Sf. Treime (1895). Gospodării -1.617. populaţia - 3.982 de oameni (1.904 bărbaţi, 2.078 de femei), incl. 3.660 de români, 305 ucraineni, 16 ruşi, 1 bulgar. Apţi de muncă -1.247. Sectorul obştesc - 2.702 ha (arabil - 2.299 ha, livezi -122 ha). Sectorul ind. - 543 ha. Fondul locativ - 106,5 mii mp. Case, ap. -1.793, cu gaz lichefiat -1.716. Fîntîni - 465. Drumuri -14 km (cu îmbrăcăminte dură -14 km).

5 magazine, o casă de prestări servicii, o baie, un punct medical, o grădiniţă de copii, o şcoală română, o casă de cultură, o bibliotecă, un oficiu poştal.

Constantin Stamati-Ciurea aminteşte | în lucrările sale că s. Caracuşeni este aşezat pe vechea moşie Duşceni, botezată astfel după numele pîrcălabului turc Cărăuş. Cercetătorul istoric Vladimir Nicu adevereşte acest lucru, făcînd trimitere la documente care atestă, într-adevăr, aşa moşie cu sat pe ea.  O menţiune se referă la 20 mai 1677 şi alta, la 2 mai 1585.

Deocamdată aceasta e cea mai timpurie atestare documentară a satului. Dar el este cu mult mai vechi. Dovadă e siliştea străveche, descoperită în sud-vestul satului de azi, nu departe de stâncile Ţiglăului şi chiar pe povârnişurile lor, pe malul drept al Lopatnicului. Potrivit arheologului V. Marchevici, aceasta e o aşezare eneolitică din perioada medie şi tîrzie a culturii tripoliene din mileniul III î. Hr. Au fost găsite platforme de lut, fragmente de vase de ceramică şi urme de locuinţe amplasate în semicerc, numeroase unelte de silex (vârfuri triunghiulare de săgeţi şi lănci, cuţite, răzuitoare), ceramică policromă pictată în negru, roşu şi alb, pe fundal portocaliu, şi ornamentată cu spirale, cercuri şi linii şerpuite.

De asemenea, au fost depistate figurine de femei, inclusiv chipul unei zeiţe, şi de animale. După cum susţine Ion Hâncu, doctor în istorie, aici au locuit oameni cu mult înainte de fondarea satului actual. Conform surselor colectate pînă în prezent, primii oameni s-au aşezat cu traiul cca 6000 de ani în urmă şi au format 5 sate. Vetrele părăsite ale acestora s-au păstrat pînă în zilele noastre. Urmele unuia se află chiar în c-rul satului actual, iar celelalte se găsesc pe locurile cu denumirile Tiglău şi Tătari. Aici au fost descoperite diferite obiecte făcute din cremene, oase de animale, lut, se observă urme de case făcute din nuiele şi unse cu lut.

Locuitorii fiind sedentari, se ocupau cu lucrarea solului, creşterea vitelor, erau meşteri în modelarea şi înfrumuseţarea vaselor de lut. Ei cunoşteau arama, dar aceasta era puţin întrebuinţată pentru confecţionarea obiectelor de uz gospodăresc, fiind dificilă dobîndirea ei. Satele au ars. Pe locurile caselor au rămas grămezi de lut, care se păstrează pînă în zilele noastre. Cauza dispariţiei localităţilor încă nu este clară.

Următoarele două aşezări umane s-au format aici în epoca bronzului. Pe vetrele lor părăsite se găsesc diferite obiecte, mai ales, bucăţi* de oale, tipice pentru perioada tîrzie a epocii bronzului, aproximativ 3200 de ani în urmă. După ce au fost părăsite aceste aşezări, mult timp oamenii nu încercau să fondeze aici localităţi.

După a. 700 e.n. un grup de oameni a format o aşezare, care a existat, conform materialului arheologic, între anii 700-900 d. Hr. Pe vatra ramasă se văd urme de locuinţe tip bordeie, se găsesc diferite obiecte, mai ales bucăţi de oale, tipice pentru perioada menţionată. Cauza părăsirii aşezării n-a fost stabilită documentar, dar se presupune că motivul ar fi nomazii de cîmpie, care adesea veneau prin părţile locului după pradă de război.

Arheologul Ion Hâncu povesteşte şi despre cele 13 movile funerare, rămase aici de la migratorii asiatici. Două dintre ele se află la Fîntîna lui Aron şi La Punct, spre est de sat, şi au o înălţime de 2-4 m şi un diametru de 20-30 m. Alte 6 movile, de 1-4 m înălţime şi 10-30 m în diametru, sînt amplasate în perechi tot înspre estul satului, lîngă Stînca Bostănoaiei şi Cîmpul la Bulhac. În sudul şi sud-vestul satului, pe Valea Jim şi la Hotarul Corjeuţilor, se află încă 4 movile de 2 m înălţime şi 20 m în diametru.

In fine, o movilă se înalţă şi la Drumul Movilei (de la ea, probabil, şi toponimul respectiv) din nord-vestul localităţii. Ea are, de asemenea, 2 m înălţime şi un diametru de 20 m. Toate movilele sînt arate sau acoperite cu iarbă. Dar ele ne dovedesc că aici locuiau băştinaşii cu mult mai înainte de atestările documentare. Localnicii întotdeauna au ştiut să-şi apere cu vitejie avutul, chiar şi cel mai sărăcăcios. Altfel nu rămîneau atîtea movile funerare, înălţate de nomazii hrăpăreţi.

Iar locurile pe aici sînt bogate şi foarte pitoreşti. În apropierea satului se află un defileu deosebit de frumos cu aceeaşi denumire — Caracuşeni. Defileul e format de albia r. Lopatnic, un afluent de stingă al Prutului. E un impunător monument al naturii. Pe versanţii abrupţi ai stîncilor ies la suprafaţă calcare recife de vîrstă sarmatiană inferioară. În partea de sus a defileului sînt grote şi peşteri, în care au fost găsite rămăşiţe de fosile cuaternare. Înălţimea absolută a recifului e de 232 m. O cupă largă din partea de nord a satului, formează un lac artificial, care-şi adună apele din micile izvoare ce răzbat din fisurile atolului. Rezervaţie naturală e şi lacul cu stâncile din partea de sud.

Scriitorul Constantin Stamati-Ciurea cutreiera cu dor şi sete aceste locuri, spintecate de curmături stîncoase care constituie nişte fenomene unicale nu numai în Moldova, dar, poate, şi în întreaga Europă. Aici s-au păstrat peşteri care, în verticală şi orizontală, parcă despart moşiile Caracuşenilor de cele ale Corjeuţilor. În potecile dinspre sud, în valea Lopatnicului, apare Borta Ciuntului, toponim care, evident, vine de la un nume de familie. Dar cine eră acest Ciuntu?

Legenda spune că în stîncile cu peşteri de pe malul drept al Lopatnicului se ascundea haiducul Ciuntu. Acest haiduc era omul dreptăţii, izbăvindu-i adesea de necazuri şi înjosire pe cei oprimaţi. Locaşul său, o ramificaţie de peşteri într-o stîncă abruptă, era greu accesibil pentru vrăjmaşi. Ciuntu, însă, mai avea şi un cal năzdrăvan şi voinic, alb ca zăpada şi iute ca săgeata.

Haiducul îl învăţase să sară de pe o stîncă pe alta, chiar şi peste canionul săpat de apa pîrîului, care pe acele vremuri, cică, era destul de mare. Calul trăia şi el în peştere* dar, ca şi stăpînul său, iubea libertatea - păştea ce-i plăcea, umbla pe unde dorea. Cînd, însă, în urechi îi ajungea fluierătura pătrunzătoare a stăpînului, o rupea din loc şi într-o suflare era la deschizătura peşterii. Haiducul îi sărea în spinare şi împreună se înălţau pînă la bolta cerului.

Multe fapte bune făcea Ciuntu, mai ales pentru cei oropsiţi, din care cauză boierilor nu le plăcea. Legenda mai aminteşte că odată Ciuntu, foarte obosit, adormise buştean în peşteră. Vrăjmaşii îl urmăriseră şi i-au pus foc în peşteră ca să-l ardă, să-l înăbuşe în fum. Nu a fost să fie aşa, pentru că Ciuntu mai cunoştea o ieşire. A ieşit prin ea dar n-a fugit, că nu avea un aşa obicei - să fugă de duşmani, s-a dat de bună voie în mîinile lor ca să poată spune la judecată cine sînt adevăraţii duşmani ai poporului.

Tot în partea de sud se află şi locul pietros “La Castel”. Cine să fi fost primul care a călcat pe aceste locuri greu accesibile, pîndite de prăpăstii adînci, cu serpentine ameţitoare şi defileuri de piatră? Sus - o poartă de piatră, la care trebuie să ajungi sărind o Vînă de apă. Turnurile "castelului" se înalţă ca nişte stalagmite enorme spre cer şi se topesc acolo. Acum le-au mai măcinat niţel vînturile, ploile, viscolele. Dezagregarea fizică şi chimică e constatată de savanţi. Şi iată că tocmai aici, sus, nişte vânători de demult, de tare demult, au întocmit o cabană mică, un loc de ospăţ, pe care îl vizitau adesea, numindu-l în şagă “La Castel”. Şi aşa i se zice pînă azi.

Borta Ciurttului, La Castel, apoi multe alte toponime - Fîntîna lui Iurcanu, Dealul lui Stamati, Planul Popii, După Tătar, Valea Negim, Cîmpul Prosia, Rîndul Studolei, Valea Velniţei, Cîmpul Vihora, La Ciubotă, La Mutu, Fîntîna lui Zaharia, Tîrla Boilor, Iazul Dracului, Imaşul Poghea, Stîncuţa Neamţului, Stînca Huciu, Stînca Lungă, apoi multe altele păstrează diferite legende şi istorii vechi. Denumirea satului, se mai zice, că ar proveni de la un cuvînt turcesc - “caracuş", adică “pasăre neagră”, pentru că se ascundeau prin stufăriile bălţilor de alături nişte zburătoare pe care turcii nu le cunoşteau şi le vînau, zicîndu-le “păsări negre”. Un mare împătimit de aceste locuri pitoreşti, pedagogul Gheorghe Postolache, a adunat multe legende despre ele.

Aşadar, satul a fost menţionat mai întîi cu denumirea Duşceni, apoi, prima dată la 21 noiem. 1772, apare în documente deja cu denumirea Caracuşeni. La sf. a. 1774, un alt document fixează aici 132 de gospodari, 122 din ei fiind scutiţi de dări în folosul armatei ţariste. Mai aproape de adevăr pare să fie etimologia dată de filologul Anatol Eremia, antrop. Caracuş, cu formantul - eni.

In 1783 se construieşte o biserică de lemn, alături de alta mai veche. Prin 1810 aici mai făcea slujbe preotul Atanasie. In a doua jum. a sec. XX biserica a ars. Lumea zice că au incendiat-o comuniştii.

Satul era destul de mare în 1817, cînd aparţinea căminarului Tudorache Ciurea, avînd 155 de gospodării ţărăneşti, 2 preoţi, 3 ruptaşi, 15 văduve, 24 de burlaci. Moşia număra 1.000 fălci de arătură, 1.200 fălci de fînaţuri, 2 iazuri, 2 mori. Costache Stamati, însurîndu-se cu fata lui Ciurea, Ecaterina, în 1826 primeşte ca zestre acest sat. Peste 2 ani, la 4 mai, în familia lor se naşte Constantin Stamati-Ciurea, care a făcut studii serioase de drept, filozofie şi ştiinţe naturale la Paris, Londra şi Berlin. Scrie importante lucrări de filozofie - "în zborul gîndului", "O privire istorică asupra demonologiei" ş a., urmate de culegerea de nuvele "Scene din viaţa de provincie", două volume de "Opuri dramatice", romanul "Insula Sagalin", volumele de povestiri şi eseuri "Caleidoscop literar" şi "Răsunete din Basarabia", precum şi multe alte comedii, farse şi vodeviluri, opere înalt apreciate care l-au şi făcut membru al Societăţii teatrale ruse din Moscova, piesele sale încă în sec. XIX fiind jucaţe la Chişinău, Odesa, Cernăuţi. Se căsătoreşte cu Maria Tischer fon Albach, una din cele mai frumoase femei ale vremii, şi se stabileşte cu ea în conacul din Caracuşeni. Aici şi-a zidit o casă frumoasă, a sădit un parc frumos, şi-a instalat un mic observator astronomic, pictează. Devine apoi membru al Institutului de Arte Frumoase din Viena şi al Institutului de Litere din Paris. Un prăsad sădit de el s-a păstrat pînă la sf. sec. XX, dînd rod bogat - nişte pere lunguieţe, aurii, îngrămădite în ciorchine. S-a stins din viaţă la 22 febr. 1898, fiind înmormîntat în sat, avînd pe mormînt epitaful "Dedicîndu-mă literaturii, n-am vînat glorie sau profit", în acelaşi cavou a fost înmormîntată şi fiica sa Melania Grecianu, una din femeile distinse ale Basarabiei, literat de valoare. Feciorul său Gheorghe a absolvit Politehnica din Riga, a stăpînit acolo castelul Schreiberschof. Alt fecior, Mihai, s-a făcut vestit mai ales prin vitejia sa, manifestată în timpul unui atac banditesc al militarilor ruşi împotriva conacului de la Caracuşeni, pentru care vitejie a fost felicitat de generalul Vranghel. în acea luptă peste 800 de gloanţe s-au tras asupra casei sale, dar a răpus şi el doi bandiţi, inclusiv căpetenia bandei. Sergiu, cel de-al treilea fecior al scriitorului, căpitan în armata română prin anii treizeci ai sec. XX, în primul război mondial a fost decorat cu ordinul Sf. Gheorghe, apoi a participat la luptele antibolşevice, fiind de mai multe ori rănit.

În a doua jum. a sec. XIX ţinea aici pămînt şi Ialoveţchi, care avea şi 2.476 de oi şi vindea anual câte 236 puduri de lînă. Pupă reforma agrară din 1868 ţăranii primesc 1.608 des. de "nadeluri" de pămînt. Alte 999 des. le primesc ceva mai tîrziu de la instituţia "Casa Noastră", dar tot o duc greu. În diferiţi ani oamenii suferă de holeră, ciumă, grindine şi furtuni.

La sf. sec. XIX în sat lucra o moară cu aburi şi o oloiniţă. La 1 iunie 1903, prin contribuţia boierilor Mihail, Vladimir şi Leonid Stamati, e terminată construcţia unei şcoli mari. În 1905 în sat vine un preot tînăr, Nicolae Moşneaga. În noptea de 5 aug. 1908 ţăranii au atacat curtea boierească ş| au luat cu căruţele grîu în valoare de cca 1.000 rub.

Potrivit recensământului general din 1897, în sat locuiau 1.520 de oameni, inclusiv 792 de bărbaţi şi 728 de femei - toţi creştini ortodocşi. În sec. XX, însă, în sat apar multe confesiuni religioase, ca apoi, după a daua ocupaţie a Basarabiei, ideologii comunişti, să ducă împotriva lor o luptă cruntă.

In cel de-al doilea război mondial au fost mânaţi în focul bătăliilor mulţi caracuşeneni, unii rămînînd pe veci în pămînturi străine. Aceştia au fost:

Teodor Apachiţei, Gheorghe Băieşu, Serafim Băieşu, Teodor Băieşu, Grigore Bejenaru, Dumitru Breazu, Gheorghe Brehuleţ, Vladimlr Bucatca, Toadre Bulău, Alexandru Cecan, Dumitru Cecan, Gheorghe Cecan, Ion Cecan, Vasile Cecan, Ion Cemeavschi, Leonid Cemeavschi, Ion Cibotaru, Alexandru Cojocaru, Alexei Cojocaru, Dumitru Cojocaru, Ion Cojocaru, Ion Copchileţ, Damian Creţu, Gheorghe Drobot, Vladimir Ganaş, Simion Grama, Axentie Gudumac, Vasile Gudumac, Ion Guţu, Macarie Guţu, Petru Guţu, Ion Lungu, Petru Lungu, Ion Pidghirnea, Nichifor Plohotar, Gheorghe Pogonţu, Dumitru Pricop, Ion Pricop, Petru Pricop, Ion Puntea, Sava Puntea, Ion Ribac, Ion Sînchetru, Pantelei Sînchetru, Ştefan Surdu, Nicolae Şoric, Vasile Timoftică, Ion Turculeţ, Pantelei Ursoi, Vasile Vacaru.

Apoi au fost ridicaţi şi duşi în Siberia cei mai buni gospodari cu familiile lor:
Emanoil Apachiţei, Grigore Apachiţei, Vera Apachiţei, Chirii Băieşu, Daria Băieşu, Olga Băieşu, Ion Bleşceaga, Vera Bleşceaga, Raisa Bucatca, Simion Bucatca, Ion Bulău, Nicolae Bulău, Vera Bulău, Alexei A. Cebotari, Alexei G. Cebotari, Ana Cebotari, Eva Cebotari, Ion A. Cebotari, Ion G. Cebotari, Maria Cebotari, Nina Cebotari,' Noe Cebotari, Daria Drăgan, Ignat Drăgan, Olga Gaisan, Dumitru Guţu, Olga Guţu, Parascovia Guţu, Vasile Guţu, Dumitru Juratu, Agafia Lişman, Dumitru lişman, Gheorghe Lişman, Olga Lişman, Daria Lungu, Dumitru Lungu, Vladimir Lungu, Elena Moldovan, Maria Molodvan, Ana Nimerencu, Gheorghe Nimerencu, Daria Perţu, Ana Puntea, Dumitru Puntea, Emilia Puntea, Ion Puntea, Nicolae Puntea, Raisa Puntea, Vera Puntea, Daria Pleşca, Maria A. Pleşca, Maria H. Pleşca, Vera Rusnac, Olga Sînchetru, Ion Şchiopu, Vera Şchiopu, Dumitru T. Şpac, Dumitru T. Şpac, Nadejda Şpac, Daria Timoftică, Nadejda Ţurcanu, Pavel Ţurcanu, Ion Ursoi, Mihail Ursoi, Vera Ursoi, Dumitru Vacaru, Eugenia Vacaru, Ion Vacaru.

Cîteva decenii activează k-zul "Gh. Dimitrov", care n-a fost bogat niciodată, dar în 1970 a dat producţie globală în valoare de 1,4 mln rub., obţinînd şi un venit net de 341 mii rub. Avea pe atunci şcoală medie, casă de cultură, 2 biblioteci, oficiu poştal, ambulatoriu, spital de circumscripţie, maternitate, farmacie, grădiniţă de copii, cîteva magazine, ateliere de deservire socială. În 1971 de toate acestea se foloseau 3.706 locuitori.

La 1 sept. 1998 în cadrul primăriei activau 13 consilieri. Fondul funciar al satului constituia 4.852,38 ha, inclusiv 2.333,29 ha de arătură, 122,33 ha de livezi, 312,45 ha de păşuni, 1.374,36 ha de păduri. Iazul, care e declarat rezervaţie naturală de stat, acoperă 99,65 ha de pămînt. Loturile individuale alcătuiau la acea dată 543,28 ha. Satul e situat la 40 km nord-vest de c-rul jud., 15 km sud-est de st c. f. Lipcani şi la 227 km de Chişinău. La aceeaşi dată avea peste 4.330 de locuitori, inclusiv 2.277 apţi de muncă şi 1.200 de pensionari, Caracuşenii Vechi fiind unica localitate din sectorul Briceni în care sporul natural al populaţiei era pozitiv (în 1997 s-au născut 68 de copii şi au decedat 46 de locuitori). Activează şcoala medie "C. Stamati-Ciurea" cu 637 de elevi şi 45 de pedagogi, grădiniţa de copii cu 4 pedagogi, casa de cultură cu 400 de locuri, ambulatoriul cu 2 medici şi 9 felceri, oficiul poştal, 8 magazine, 2 biblioteci, un bar, moara, oloiniţa, o cizmărie, o frizerie. K-zul, după cîteva reorganizări, a devenit asociaţie de producţie specializată în agricultură, pomicultură şi creşterea animalelor.

Mîndria republicii, în afară de Constantin Stamati-Ciurea, o constituie şi caracuşenenii Nicolae Băieşu, cunoscut folclorist şi scriitor moldovean, actorul Gheorghe Drobot, Rodica Cecan, doctor în chimie, Dumitru Puntea, fost vicepreşedinte al Parlamentului RM.

Nicolae Băieşu (n. 24 iunie 1934) este unul din folcloriştii de bază din Republica Moldova, doctor în filologie. Studii: Sc. Pedagogică din Soroca, Un-tea de Stat din Chişinău. A activat în funcţiile de colaborator şt. la In-tul de Limbă şi Lit-ră al AŞM. Studiază cu predilecţie folclorul obiceiurilor calendaristice. A publicat peste 300 de lucrări şt. şi de popularizare a creaţiei orale, incl. monografiile "Din poe-tica şi stilul colindelor", "Poezia populară moldovenească a obiceiurilor de Anul Nou", "Privire asupra evoluţiei istorice a colindelor", "Folclorul ritualic şi viaţa", "Rolul educativ al folclorului copiilor" ş.a.

Născut (20 iulie 1943) într-o familie de "chiaburi", adică de buni gospodari din Caracuşenii Vechi, Dumitru Puntea a cunoscut toată "plăcerea" nemărginitelor întinderi ale Siberiei (reg. Tomsk şi Kurgan, Rusia). Acolo a făcut şi şcoala de 7 ani. După 10 ani de surghiun sovietic, repatriaţi pe meleagurile natale, membrii familiei sînt întîmpinaţi cît se poate de duşmănos, de autorităţile comuniste, care le resping cererea de restituire a casei, de plasare în cîmpul muncii. Şcoala medie a făcut-o ta satul vecin Tabani, simţind un mare sprijin din partea profesoarei de l. şi lit-ră română Elizaveta Burenoc, care, în fond, l-a readus la "graiul de sânge", cum zice el însuşi. A mai studiat la Tehnicumul agricol din Cucuruzeni-Ţaul şi la Int-ul Agricol din Chişinău. A făcut aspirantura la Chişinău şi la Academia Agricolă din Kiev. A lucrat agronom ta s. Volontirovca,

Ştefan Vodă, secretar al comsomolului din Edineţ, timp de 20 de ani a fost preşedinte al k-zului "Pobeda” din Burlăneşti, Edineţ. Doctor în agricultură, a studiat tehnologiile avansate de creştere a sfeclei de zahăr în zona de nord a republicii. În 1990 a fost ales deputat în primul Parlament democratic al Republicii Moldova. Vicepreşedinte al Parlamentului. Medalia "Meritul Civic". Din 1997 e director executiv al Federaţiei Naţionale a Fermierilor.

E îndrăgit de spectatorii din republică actorul Gheorghe Drobot (8 iulie 1952). Studii: şc. medie din sat, f-tea actor de teatru şi cinema a In-tului de Arte "G. Musicescu" din Chişinău. A lucrat actor la Teatrul Muzical-Dramatic "A. S. Puşkin" şi Teatrul etnofolcloric "Ion Creangă" din Chişinău, la Studioul de creaţie "Buciumul". S-a produs în spectacolele "Revizorul", "Amintiri din copilărie", "Muza de la Burdujeni", "Casa", "Stazeana şi Pepelea", "Ca la nuntă", "O noapte furtunoasă" ş.a. A jucat câteva roluri ta filme, ta ultimii ani evoluează frecvent cu scheciuri, nuvelete ş.a.

Nicolae Pleşca (1914-1979) s-a făcut cunoscut ca povestitor şi cîntăreţ. Fiind argat din copilărie, n-a avut posibilitatea să înveţe la şcoală. A fost scos din anonimat de expediţiile de colectare a creaţiei orale. Multe din textele păstrate de el stat incluse în culegerile de folclor.

La fel din Caracuşenii Vechi vine în ştiinţa chimiei şi Rodica Cecan. În războiul din Afganistan au fost mînaţi 6 flăcăi din Caracuşenii Vechi, iar unul, Valentin Zgheară (22 iulie 1964-28 apr. 1984) a fost răpus de gloanţe. Studii: Colegiul de autodrumuri din Chişinău. A fost încorporat în Armata Sovietică de către CMR Briceni. In Afganistan -din dec. 1982. A participat la 23 de operaţii de luptă. într-o luptă aprigă pentru ocuparea unei înălţimi dominante din trecătoarea Pondjer a fost rănit mortal. E decorat cu 2 ordine Steaua Roşie (unul post-mortem). E înmormîntat la baştină. (Victor Ladaniuc, Localităţile Republicii Moldova)

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment