Atestat la 16 sept. 1616. Notă statistică (a. 2002): Suprafaţa - 11,6 kmp, populaţia - 1.305 oameni. Fondul locativ - 33,4 mii mp. Distanta până la c-rul r-nal - 23 km, până la st. c. f. Chişinău - 59 km. Case cu gaz lichefiat - 332. Fântâni - 120. Drumuri - 8,5 km. Punct medical, grădiniţă de copii, oficiu poştal, bibliotecă, baie, 2 magazine.
Sat de codru, aşezat pe r. Cogâlnic, între Ciuciuleni şi Hânceşti, vizavi de Bobeica, pe şoseaua ce urca de la Hânceşti spre Nisporeni. Dealurile din apropiere depăşesc altitudine de 300 m. Localitate încinsă de livezi, vii şi păduri. Legenda, expusă de secretara primăriei Nina Vrabie, zice că satul poartă numele unui răzeş, Dragoş, venit pe aceste locuri la tăierea pădurilor.
Se consideră că Drăguşenii de pe apa Cogâlnicului au fost întemeiaţi la începutul sec. XVIII. De fapt, e un sat vechi în ţinutul Lăpuşnei, atestat documentar la 16 sept. 1616. (Documente privind Istoria României. Veacul XVII. A. Moldova. Bucureşti, 1959). Se prea poate, că documentul din 15 octombrie 1491, semnat de Ştefan cel Mare, se referă la răzeşii din acest sat.
Rămâne de stabilit cine a fost feciorul lui Ionaşcu Răzmeriţă şi Ştefan Armaşul din documentul din 20 martie 1647, precum şi Darie Spătarul din alt document, din 25 martie 1667. Este atestat pe aceeaşi moşie mare, pe care exista şi satul Stoiniceni.
La 7 febr. 1678, Ioan, feciorul Anghelinei şi al lui Filip, care vânduse lui Darie Spătarul părţile lor de moşie din Drăguşeni şi Stolniceni, au prezentat un nou zapis în locul celui vecchi pierdut când tătarii au prădat satul. Oamenii părăsiseră satul, retrăgându-se în păduri, şi atunci când administraţia militară rusă în 1772 a încercat să-i supună la bir, în localitate au găsit numai 35 de familii. Pisarii au fost surprinşi, când peste doi ani, în vara anului 1774, au găsit aici deja 42 de gospodării, dar au impus la dări numai 31 din ele. Mai rămăseseră încă 8 case pustii, locuitorii cărora nu reveniseră din păduri. Scădere la bir s-a făcut pentru preotul Toader şi 7 voluntari, care plecaseră cu ruşii la război împotriva turcilor.
Recensământul făcut din porunca domnitorului Alexandru Moruzi în 1803 pe timp de pace găseşte în Drăguşeni 76 de gospodari, răzeşi, ţărani liberi, cu pământul lor. În 1817, când se stabilise un regim mai sever şi codrenii nu puteau evada peste Prut, la Drăguşeni au fost înregistrate 142 de gospodării ţărăneşti. Biserica construită în 1791 avea trei preoţi, un diac şi doi dascăli.
Despre gospodăriile lor, despre felul lor de viaţă, aflăm din documentele anului 1820: 8 gospodării aparţineau clerului. Pe la mijl. sec. XIX sătenii o duceau greu: an de an nu se mai răsplăteau cu statul, aveau datorii mari către boierul Suruceanu, care ajunsese proprietar pe cel mai bun pământ de aici. Prin sat o îndesiseră emisarii, care ii îndemnau să plece "la libertate şi pământ mai mult" în Kaukaz.. În ziua de 20 sept. 1847 se pregăteau să plece 50 de familii.
În 1859 Drăguşenii numărau numai 59 de gospodării, 202 bărbaţi şi 202 femei. Şcoala şi biserica au fost alături, aceiaşi învăţători erau dascăli: la 4 martie 1862 şcoala parohială trecu la predarea în limba rusă şi numai după aceasta a fost recunoscută de către autorităţile ţariste. În 1918 pe aici trecu căpitanul Aurel Gheorghiu, care a scris mai apoi cartea "Pe drumuri basarabene a doua zi după unire".
Reforma agrară din 1918-1923 i-a împroprietărit pe ţăranii din Drăguşeni cu pământ, podgorenii se pricopseau cu pluguri şi batoze, construiau crame, îndemnau copiii să frecventeze şcoala primară din localitate. La 1933 făceau carte 145 din cei 255 de copii de vârstă şcolară. Apoi au venit ani de război, foamete şi deportări.
Satul dispunea de şcoală medie incompletă, punct medical, un cămin cultural, oficiu poştal, câteva magazine, moară. La 1 ian. 1970 aici trăiau 1.702 cetăţeni, în 1994 -1.419 oameni, iar către începutul sec. XXI populaţia în Drăguşeni înregistra o nouă scădere demografică. (Vladimir Nicu, Localitatile Republicii Moldova)