Atestat la 28 apr. 1894. Notă statistică (oct.2004). R.Prut. Suprafaţa – 10 kmp. Distanţe: până în centrul raional – 32 km, până la st. c. F. Brătuşeni – 35 km, până la Chişinău – 209 km. Gospodării – 324. Populaţia – 911 oameni. Apţi de muncă – 345. Toate casele bineficiază de gaz lichefiat. Fântâni – 44. Drumuri – 5 km, cu îmbrăcăminte dură – 5 km. Ateliere de prestări servicii, 2 magazine, punct medical, grădiniţă de copii, şcoală, cămin cultural, bibliotecă, stadion.

Pe şleahul vechi de pe malul Prutului, ce lega cândva localităţile Lipcani, Sculeni şi Ungheni, răsăriră vizavi de Duruitoarea la gura Ciuhurului câteva căsuţe cu o fântână singuratică cu cumpănă. Unii continuau să numească acest loc „Sectorul 2 al moşiei Văratic”, alţii o botezaseră Duruitoarea Nouă. Ca să poposeşti în Duruitoarea Veche trebuia să cobori într-un defileu cu stâlci înalte şi abrupte, să treci podul peste Ciuhur şi să înfrunţi un povârniş întins cu un drum îngust şi şerpuitor. Oamenii aveau ogoare pe ambele maluri ale râului, se duceau în ospeţie, trăiau în bună înţelegere.

Aceste locuri au fost vizitate frecvent de războinicii răsăriteni. De la huni în jurul satului au rămas 25 de movile funerare, dovadă că băştinaşii nu-şi cedau atât de uşor avutul. În documentele de arhivă cătunul apăru la 28 apr. 1894, când preotul Petru Popovici, arendatorul moşiei Văratic, ceru printr-un demers făcut instanţelor guberniale „să scoată sectorul 2 la vânzare publică”, deoarece „nu-l pot ţine în arendă – preţul e prea mare” (Arhiva Naţională, fond.125, inv. 1, dos. 981).

În 1910 Duruitoarea Nouă avea de acum 48 de gospodării şi o populaţie de 133 de suflete. Poşta se afla în Avrămeni, la o distanţă de 11 verste. În toamna a.1922, după Unirea Basarabiei cu România, 96 de ţărani din Duruitoarea Nouă primiseră gratuit 603 ha de pământ. În 1923 el întrunea 142 de ogrăzi, carieră de piatră, şcoală primară. Din cei 183 de copii în vârstă de 5-16 ani în 1933 erau şcolarizaţi 120.

Autorităţile sovietice au înregistrat la 10 noiembrie 1940, 660 de locuitori, dintre care 648 erau ucraineni, restul de alte etnii. Pe 1 august 1949, după război, foamete şi deportări, sătucul dispunea de 585 de suflete.  La 1 ianuarie 1970 aşezarea număra 637 de locuitori. Avea şcoală medie incompletă, cămin cultural, bibliotecă, punct medical, moară, magazin, parc. La primăria Văratic sunt incluse într-o listă comună bărbaţii căzuţi în război şi persoanele deportate din trei sate – Văratic, Dumeni şi Duruitoarea Nouă. Recensământurile din 1979 şi 1989 au fixat în acest sătuc respectiv 917 şi 863 de locuitori.

După o despărţire de trei decenii, Duruitoarea şi Duruitoarea Nouă sunt iarăşi legate printr-un pod plutitor peste braţul Ciuhur al lacului de acumulare de la hidrocentrala Costeşti. Duruitoarea Nouă îşi menţine populaţia la un nivel stabil, 800-850 de locuitori. Până la Edineţ are 45 km.

Publicistul Ion Stici, originar din Văratic, scria în ziarul „Moldova Suverană” din 27 aprilie 1991: „Izvoarele , stâncile şi peştera din Duruitoarea sunt descrise în manualele franceze, copiii galilor ştiu că aici a vieţuit omul preistoric. Dar elevii noştri încă nu ştiu”.

În ultimii ani elevii din Duruitoarea, Duruitoarea Nouă, Costeşti şi Văratic manifestă un interes pronunţat faţă de istoria meleagului natal, organizează excursii, serate tematice, expoziţii de cărţi, fotografii şi relicve, se întâlnesc cu arheologi şi savanţi renumiţi, studiază cu sârguinţă trecutul localităţilor lor. Doar însăşi grota, stâncile şi râurile de aici sunt pentru ei o carte deschisă a naturii. (Teodor Niţă, Localităţile Republicii Moldova)