Atestat la 25 oct. 1832. Notă statistică (1 ianuarie 2005). Rîul Racovăţ. Distanţa pînă la c-rul comunal - 1,5 km, pînă la c-rul r-nal - 27 km, pînă la st. c. f. Ocniţa - 38 km, pînă la Chişinău - 202 km. Populaţia - 345 de oameni. Şcoală primară, bib-că, oficiu poştal, magazin mixt.
O primă menţiune despre s. Grozniţa o aflăm în fondurile Arhivei de stat şi ea indică data de 24 oct. 1832. Sătucul, desigur, era foarte mic, cele cîteva familii cu care a fost atestat ca localitate îşi depănau traiul în linişte, fără a se manifesta prin evenimente deosebite, fără a lăsa urme cît de cît vizibile în canavaua istoriei. Aşa cum o mai făceau şi satele din vecinătate Bălcăuţi, Hincăuţi, Rotunda, Mihăileni, Halahora de Sus.
De altfel, tot aşa îşi duce traiul Grozniţa şi în zilele noastre.
Situat pe malul drept al unui mic afluent al Racovăţului, sătucul înfruntă cu dîrzenie greutăţile timpului şi se încălzeşte în speranţa unei vieţi mai decente. Relieful e deluros, dar solurile de cernoziom au humus destul şi, dacă sunt lucrate cu rîvnă, de obicei, recompensa e cea aşteptată. Cea mai impunătoare altitudine e dealul dinspre Bălcăuţi: 264 m deasupra nivelului mării. Are şosea bună spre Bălcăuţi şi, pe lîngă Mihăileni, spre traseul de importanţă internaţională Chişinău-Cernăuţi.
Dar să revenim la istorie, cu toate că ea pentru Grozniţa e mică şi foarte săracă în documente scrise. Arheologii însă citesc istoria şi din altfel de documente. În împrejurimile Grozniţei, de exemplu, atenţia lor a fost atrasă de movilele mari, înalte de 8-10 m, de pămînt - peste 20 la număr, ridicate cu mult înainte de apariţia satului, cu multe veacuri în urmă. S-au dat lupte pe aici între băştinaşi şi nohaici, care le prădau avutul. Războinicii răpuşi erau înmormîntaţi sub aceşti tumuli.
După prima menţiune următoarea intervine abia la 24 apr. 1902. Din ea aflăm că preotului Arefa Batiţchi de aici i se conferă Crucea cu diamante a Sinodului. Chiar şi în listele recensămîntului din 10 noiem. 1940 Grozniţa e înscrisă ca un mic sătucean. Războiul, totuşi, nu-l ocoleşte nici pe el. Sunt mobilizaţi toţi bărbaţii, care puteau ţine arma în mîini.
39 de bărbaţi dintr-un sat mic e mult prea mult. Trec însă cîţiva ani şi se abate o altă năpastă pe oamenii istoviţi de război şi foamete - colectivizarea. Ziarul republican "Sovetskaia Moldavia" redă întemeierea k-zului "Lenin" din Grozniţa ca o mare "bucurie" pe capul localnicilor. Nu rămîne în urmă cu odele sale nici "Moldova Socialistă".
Apoi, fără zăbavă, vin şi represaliile. Sunt deportaţi în regiunea Kurgan Mitrofan Mitrionoc şi soţia sa Natalia, dar spaima a tras-o tot satul.
Recensămînturile din 1979 şi 1989 înregistrează 470 de locuitori (226 de bărbaţi şi 244 de femei) şi, respectiv, 436 de locuitori (196 de bărbaţi şi 240 de femei). K-zurile din Grozniţa, Halahora de Sus şi Mihăileni se contopesc în k-zul "Kotovski" cu sediul în Halahora de Sus. Cultivă cereale, culturi tehnice, fructe şi legume. Cînd vine, totuşi, anul 1991, sătucul nu susţine hotărîrea de a nu participa la referendumul cu privire la păstrarea Uniunii RSS. În 2004 satul întrunea 345 de oameni.
La hotarul dintre milenii cei mai vîrstnici oameni de aici erau Petru Ţîmbalistîi, 83 de ani, Achilina Ţîbuleac, 82 de ani, Aculina Coman, Maria Beileşin şi Măria Goncear, 81 de ani. Satul avea 54 de fîntîni. (Victor Ladaniuc, Localitatile Republicii Moldova)