Atestat la 20 dec. 1670. Notă statistică (oct. 2004). Distanţe: pînă la c-rul r-nal - 18 km, pînă la st. c. f. Ocniţa - 32 km, pînă la Chişinău - 224 km. Gospodării - peste 300. Populaţia 1.181ocuitori.

Cercetările arheologice au constatat că primii oameni au venit şi s-au aşezat pe aceste locuri cu cca 4.500 de ani în urmă. Ei căutau un loc mai potrivit pentru o vatră de sat şi au decis să se oprească aici. Sedentari de felul lor, primii locuitori îndată au şi început să însuşească împrejurimile. Au desţelenit cele mai bune cîmpii, au început să cultive pe ele diferite plante, creşteau vite cornute mari, practicau diferite meşteşuguri.

Uneltele de muncă şi le confecţionau singuri, din piatra cea mai trainică, modelau vase din argilă bună şi alte obiecte de uz casnic. Ei locuiau în case cu unul sau două nivele, în care despărţeau două sau mai multe odăi. Dar un incendiu mare a întrerupt dezvoltarea satului. Pe vatra părăsită se observă pînă în zilele noastre urmele caselor arse, grămezi de lut ars, se depistează oale de lut, cioburi de vase şi alte obiecte tipice pentru epoca istorică numită eneolit, perioada mileniilor IV-III î. Hr.

Au poposit pe aceste locuri şi hoinarii veniţi tocmai din cîmpiile asiatice. Ei veneau, mai ales, pentru a-i prăda pe băştinaşi. De obicei campaniile de prădăciune erau fulgerătoare, dar adesea erau nevoiţi să mai facă pe alocuri şi mici popasuri. În temei pentru a-şi înmormînta camarazii de hoţie, răpuşi de băştinaşi, care, fireşte, nu-şi cedau de bună voie averea agonisită prin muncă şi sudoare, le opuneau rezistenţă.

Satul de azi e situat mai la nord de c-rul r-nal Edineţ, între satele Clişcăuţi, Bîrlădeni, Poiana, Rotunda, Grozniţa şi Cepeleuţi.

Istoricul român Gheorghe Ghibănescu include în volumele sale mai multe documente, din care se depistează prima atestare a Hincăuţilor - 20 dec. 1670. Din ele aflăm că satul se mai chema Oncăuţi, că se afla în ţinutul Hotin, în valea Racovăţului Sec sau Uscat, „în hotar cu satul Cepeleuţi". Dar principala informaţie e că în această zi domnitorul Duca Vodă îi dă întărire lui Grigoraş Cîrlig cu fraţii lui asupra moşiei Oncăuţi, „ce se numesc în tabla vistiernicului Hincăuţi". Aşadar, denumirea Hincăuţi e prezentă de la bun început.

Următoarea informaţie ne parvine abia peste un secol, cînd în 1772 (25 dec.) administraţia militară rusă găseşte aici 32 de gospodării, toate fiind impuse de ea la bir greu ţarului rus. Acelaşi număr de gospodării notează ca şi în 1773, dar peste încă un an, în 1774, verifică situaţia şi găseşte, cică, numai 18 gospodării, 16 fiind impuse să plătească bir.

 Deoarece se comit nişte erori în acte, în 1808 moşia Hincăuţi e vîndută cu 1.000 lei de către Divanul Moldovei, însă nu ştim exact cui anume. Aflăm, totuşi, că în 1817 această moşie cu 350 fălci de fîneaţă, 250 fălci de arătură, 300 fălci de imaşuri, 150 fălci de grădinării, un iaz cu peşte, o moară, 51 de gospodării ţărăneşti, un preot, un diac şi un paracliser aparţinea stolnicului Gheorghiu Loizu.

Aflasem că şi mai înainte Hincăuţii aveau preot şi dascăl. Deci avea şi biserică. Bănuim că ea era mică, de nuiele unse cu lut, pentru că în 1807 se construise alta, din bîrne şi scînduri.

Recensămîntul din 1859 confirmă existenţa bisericii de lemn din Hincăuţi, precum şi cele 145 de case cu 692 de locuitori. Peste 2 ani se deschide şi şcoala parohială bisericească. Proprietarul Nicolai Stamo, deşi a avut în martie 1859 neplăceri cu actele de cumpărare a ocinei Hincăui, pentru că le pierduse, în 1861 se vede se descurcase deoarece nu numai ocina, ci şi 245 des. de pădure avea aici în total, în 1865, el deţinea 2.819 des. de pămînturi bune.

Nişte date statistice ne arată că în 1866 s-au născut 37 de bebeluşi şi au decedat 14 oameni, deci populaţia era în creştere. Dar iată că în 1872 se abate prin părţile acestea o epidemie straşnică de holeră şi bagă în pămînt 29 de oameni în total atunci au murit 43 de oameni, dar s-au născut numai 42 de copii. Oricum, statistica ne mai informează că în 1868 satul număra 132 de gospodării, care aveau ceva pămînt şi 15 - care nu dispuneau deloc de pămînt.

Alexandr Egunov constată că în 1870 Hincăuţii (Ghincăuţii, cum scrie el) aveau 152 de case cu 880 de locuitori, care ţineau în gospodăriile lor 75 de cai, 380 de vite cornute mari, 800 de oi, dar care, menţionează statisticianul, trăiesc greu.

La încheierea sec. XIX ţăranii cer să li se deschidă şi lor o şcoală de zemstvă, care nu se deschide încă nici în 1901, deşi sînt impuşi să plătească impozitul şcolar în sumă de 220 rub. 60 kop. Şcoala se deschide, totuşi, în acest an, dar în următorul se închide din nou. Se deschide însă o şcoală ministerială.

Zamfir Arbore consemnează în Dicţionarul geografic al Basarabiei că în 1904 satul număra 242 de case, în care vieţuiau 1.217 suflete. În 1910 această populaţie constituia 1.262 de oameni. Situaţia materială a nevoiaşilor satului se schimbă radical după unirea Basarabiei cu România, mai ales, cînd Instituţia funciară „Casa Noastră" îi împroprietăreşte pe 245 dintre ei cu 576 ha de pămînt. Satul are 512 case, 1.761 de locuitori, gospodărie boierească, o moară de apă, şcoală primară, o cîrciumă, primărie. Spre a. 1933 - 1.817 locuitori, spre luna noiem. 1940 - 2.377 de locuitori, incl. 2.146 de români, 188 de ucraineni ş. a., spre luna apr. 1941 - 2.059 de locuitori.

În 1949 sînt atestaţi 2.318 hincăuţeni, incl. 2.217 moldoveni, 31 de ucraineni, 30 de ruşi ş. a., în 1970 - 1.656 de locuitori, în 1979 - 1.768 de locuitori, incl. 821 de bărbaţi şi 947 de femei, în 1989 - 1.424 de locuitori, incl. 644 de bărbaţi şi 780 de femei.

K-zul „Patria" a fost o gospodărie cu toate ramurile specifice pentru această zonă agricolă. În 1969 producţia globală constituia 965 mii rub., venitul net - 156 mii rub. Satul avea moară, pavilion de prestări servicii, şcoală medie, casă de cultură, 2 biblioteci, spital de circumscripţie cu maternitate, grădiniţă de copii, oficiu poştal, magazine, monument al gloriei militare. Parcul din Hincăuţi cu o suprafaţă de 40 ha conţine cca 40 de specii de arbori şi arbuşti. Aici creşte bradul caucazian, teiul american, arţarul, plopul balzaminifer, stejarul. Aici s-a aflat un sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză. (Victor Ladaniuc, Localităţile Republicii Moldova)