Atestat în 1805. Notă statistică. R. Ialpug. Distanţe: pînă la c-rul r-nal- 30 km, pînă la st.c.f. Zloţi - 22 km, pînă la Chişinău - 72 km. Suprafaţa - 2.438 ha. Gospodării - 210. Populaţia – 1.206 locuitori. În componenţa comunei intră şi satul Marienfeld cu 646 de oameni. Comuna are în total 1.852 de cetăţeni. Biserica cu hramul "Sf.Nicolae". Gimnaziu, cămin cultural, bibliotecă, oficiu poştal, punct medical, grădiniţă de copii, cîteva magazine şi baruri.

În 1965 satul Marienfeld a fost rebotezat în Pervomaisk, iar în 1974 acest toponim proletar s-a extins şi asupra aşezării Ialpujeni. După declararea Independenţei Republicii Moldova, s-a revenit la toponemia tradiţională. În trecut localitatea mai purta denumirile Salcîi sau Valul lui Traian.

Aceasta e o aşezare lungă, aşternută pe ambele maluri ale pîrîiaşului Ialpujel, afluent de stînga al r. lalpugul Mare, în regiune colinară din Bugeac. Dealul spre Cimişlia atinge altitudinea de 238 m, cel spre Valea Perjei are inălţimea de 240 m. Satul e legat prin soşea cu drumul naţional Chişinău-Hînceşti-Comrat.

În apropierea satului au fost fixate de arheologi urmele unor mari fortificaţii din sistemul Valul lui Traian de Sus, construit în adîncul istoriei de romani, scut în calea puhoaielor de triburi sălbatice din stepele asiatice. Turcii şi tătarii au invadat mai tîrziu aceste meleaguri, cotropindu-le timp de 3 secole.

În cea de-a doua domnie a lui Alexandru Moruzi (1806-1807) aici avea moşie boierul Iancu Balş. Pe ocina lui din Ialpujeni, ţinutul Hotărniceni, în 1817 erau 159 de gospodării, funcţionau 7 mori de vînt şi 2 cu tracţiune de cai. La biserica de lemn, construită în 1805, slujeau 2 preoţi. În 1835 găsim aici deja un alt preot - Nicolae Rusu în vîrstă de 52 de ani, cu soţie şi 4 copii. Iar clerul local era compus din 10 bărbaţi şi 15 femei.

Dopă a doua evadare din închisoare, haiducul Tudor Tobultoc găseşte adăpost la ţăranii de aici, care, în vara a.1854, au fost impuşi să pregătească tocmai 4.000 puduri de fîn pentru armata ţaristă, din care cauză ei înşişi au intrat în iarnă fără furaje pentru animalele proprii.

Dicţionarul geografic al Basarabiei (Buc., 1904), editat de Zamfir Arbore ne informează: „Ialpugelul sau Ialpugeni, sat în jud. Bender, volostea Gura-Galbenă, aşezat pe pîrîul Ialpuh, la nord de Valul-lui-Traian. Are 193 suflete. Împrejurul satului sunt vii şi grădini cu pomi". În realitate satul se află, după cum deja am arătat, în valea unui afluent de stînga al rîului Ialpug.

Z. Arbore a încurcat situaţia geografică a Ialpujenilor cu cea a s. Ialpug din comuna vecină Hîrtop.
În cadrul reformei agrare din sept. 1922, Instituţia română „Casa Noastră" i-a împroprietărit pe 133 capi de familie din sat cu 555 ha de pămînt confiscat din moşiile boiereşti. Peste un an statistica a fixat deja 306 case, în care vieţuiau 692 de bărbaţi şi 657 de femei, o moară cu aburi, şcoală primară, o cîrciumă, mai funcţiona biserica de lemn. În 1930 satul întrunea 1.485 de suflete, Miron Blonschi era cel mai înstărit - avea moară şi o băcănie.

În timpul extinderii Imperiului Roşu asupra Basarabiei, zeci de familii s-au refugiat în 1940 peste Prut. Autorităţile sovietice au înregistrat în Ialpujeni 282 de clădiri şi 1.139 de locuitori, dintre care 1.114 erau români basarabeni, 6 ruşi, 4 ucraineni, 14 - de alte etnii. Războiul al doilea mondial a înghiţit floarea bărbaţilor din sat, 48 n-au mai revenit din bătălii la casele lor.

După război s-a abătut peste populaţia chinuită, adusă la sapă de lemn, o foamete teribilă. Neavînd cu ce hrăni copiii, 45 de femei din Ialpujeni în frunte cu Ana Sprînceanu, mamă a trei odrasle, la 17 apr. 1946 au dat năvală la depozitele de cereale „Zagotzerno" din satul vecin Marienfeld, au cerut să li se dea cu împrumut cîte un pud de grăunţe, dar fiind refuzate, au spart uşa şi şi-au luat singure averea, pe care comisarii roşii o măturaseră pînă la ultimul grăunte din podurile caselor lor. Foametea din 1946-1947 a mărit cimitirul cu încă vreo cîteva sute de morminte.

După ani cumpliţi de război, foamete şi deportări satul Ialpujeni a însumat la 1 aug. 1949 doar 1.045 de suflete. Populaţia din localitate a muncit în gospodăria de stat „Pervomaisk" specializată în creşterea vitelor de rasă. Venitul gospodăriei era modest, în 1973, spre exemplu, el a constituit sub 200 mii rub.

Cu timpul, orînduirea kolhoznică a dat faliment şi pămîntul a fost transmis în proprietatea ţăranilor. Acum plugarii se orientează la economia de piaţă, care presupune iniţiativă şi spirit gospodăresc avansat. Gospodari de frunte sînt Eremia Paşcaneanu, Nicolae Marin, Alexandru Bîrzoi. (Valerian Ciobanu, Tudor Topa, Localităţile Republicii Moldova)