Oraş. Atestat în 1772 cu denumirea Şargora. Notă statistică (1 iulie 2006). R. Tigheci. Distanţe: pînă la c-rul r-nal - 22 km, pînă la Chişinău - 90 km. St.c.f. în oraş, pe linia Comrat-Cania. Moşia-2.704 ha. Gospodării - 2.003, populaţia - 5.072 de locuitori. Agenţi economici - 33, incl. Intreprinderea de stat de silvicultură, SA „Elevatorul Iargara", SRL „Vinăria Ţiganca", SRL „Cristi", SRL „Folicain", SA „Agromontaj", Gara căii ferate, filiala nr.3 „Universcoop", filiala SA „Moldcărbune".
În teritoriu activează 15 întreprinderi individuale şi 960 de gospodării ţărăneşti. Biserica "Sf. Dumitru" e în construcţie. Liceul teoretic "Lucian Blaga", o şcoală medie de cultură generată, casă de cultură, 2 biblioteci, 2 grădiniţe de copii, oficiu poştal, c-ru al medicilor de familie, apeduct, stadion, parc de cultură şi odihnă, monument al gloriei militare.
În raza oraşului intră şi cătunul Meşeni cu 62 de locuitori. Oraşul e aşternut în valea rîuşorului Tigheci, pe ambele părţi ale căii ferate, între satele Băiuş (la est) şi Tigheci (la vest), în regiune de coline şi dealuri, cîrpite ici-colo cu dumbrăvi şi rămăşiţe ale codrilor Tigheci. Piscul din apropierea cătunului Meşeni are înălţimea de 215 m, şoseaua ce duce spre Leova şi Chişinău urcă prin pădure la altitudinea de 224 m. E o localitate mare şi frumoasă, cu ţinută de orăşel agro-industrial.
Ţinutul Tigheci, puternic şi înfloritor în sec. XVI-XVII, a fost in repetate rînduri pîngărit de turanicii cotropitori. Savantul Ion Chirtoagă explică: „O evoluţie dramatică a suportat populaţia de pe partea stîngă a Prutului care intra în ţinutul Tigheci. Timp de mai multe secole, în ţinut trăia o mulţime de români. La 1595 populaţia ţinutului număra 3.211 familii, mai mult decât în alte ţinuturi ale Moldovei. Spre exemplu, populaţia ţinutului Tigheci era cu 47% mai numeroasă decât cea din ţinutul Soroca. Din interfluviul Nistru-Prut numai cel mai mare, ţinutul Orhei, era cu 152 familii mai numeros decât Tigheciul.
Dezvoltarea firească a populaţiei locale a ţinutului întîlnea obstacole tot mai dificile. La 1621 unele sate au fost subordonate administraţiei otomane. În pofida acestui fapt, locuitorii tinutului au reuşit să respingă atacul tătarilor, care la 1650 au jefuit cumplit ţara. Însă odată cu înmulţirea nohailor din stepa Bugeacului, înaintarea lor spre Prut şi stabilirea „hotarului lui Halil paşa" pe Ialpug a condus la micşorarea populaţiei ţinutului.
Potrivit opiniei lui D. Cantemir, la inceputul sec. al XVIII-lea potenţialul militar al tighecienilor, probabil, faţă de mijlocul sec. al XVII, cînd ei au dat ripostă destoinică tătarilor, s-a micşorat de 4 ori. Nu-i exclus că D. Cantemir să fi preamărit urmările schimbărilor ce au avut loc, totuşi, pierderile în rindul populaţiei locale în a doua jumătate a secolului au fost considerabile".
Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei" scria despre celebra pădure de stejari Tigherci: „Este cea mai întărită fortăreaţă a Moldovei în contra sciţilor, care deseori a fost încercată, dar nici odată n-a putut fi trecută. Arborii sunt destul de înalţi, cu toate că au o desime uluitoare, încît nici un pedestraş n-o poate străbate decit pe potecile cunoscute numai de locuitorii băştinaşi".
Şi, totuşi, băştinaşii, adunaţi în cuiburi umane pe apa şi in pădurile Tigheci, se confruntau sistematic cu invadatorii turanici, luptau dîrz pentru descătuşarea naţională, dar aveau şi pierderi. Cădeau în lupte tighecienii, ardeau în flăcări hrisoavele de proprietate, încît devine foarte sumbră apariţia şi dispariţia unor localităţi din zonă.
În 1918-1940 satul este condus de administraţia română. În toamna a. 1922 Instituţia romănă „Casa Noastră", împuternicită să facă reforma agrară în Basarabia, i-a improprietărit pe 37 de ţărani din Iargara cu 218 ha de pămînt. Dar unii săteni schimbaseră de acum coasele pe uniforma de feroviar. În 1923 satul întrunea 180 de case, 260 de bărbaţi şi 275 de femei, o gospodărie boierească, o moară, 2 biserici luterane, o cîrciumă.
Colonia germana număra 310 suflete, care posedau aici 381 ha de pămînt. Cînd Basarabia a fost anexată la URSS, în sept.- noiem. 1940 ei s-au repatriat în Germania, lăsînd casele goale şi o mare parte a averii de izbelişte.
Recensămîntul din 1 aug. 1949 a însumat în Iargara 1.002 locuitori, dintre care 509 - moldoveni, 310 - ruşi, 133 - de bulgari, 35 - ucraineni şi 15 - găgăuzi. În perioada postbelică populaţia de aici a sporit de 5 ori, în 1991 ea număra 5.601 oameni. O creştere furtunoasă, căci în zonă se dezvolta sovhozul-fabrică „Tătărăşeni", specializat în viticultură şi vinificaţie, luase amploare gospodăria silvică cu mari plantaţii de copăcei pentru împădurire, apăruse un şir de întreprinderi industriale, se lărgi vădit staţia de cale ferată. Iar odată cu ele, se lărgi reţeaua de învăţămînt, culturală, medicală, comercială, de prestare a serviciilor către populaţie.
În 1977 orăşelul dispunea de 2 şcoli medii şi una primară, avea casă de cultură cu instalaţie de cinematograf cu ecran lat, 3 biblioteci, 4 creşe-grădiniţe, un spital cu farmacie, cîteva ospătării şi magazine, un hotel. Unele structuri raionale trecuseră din Leova în Iargara. Aflat la răspîntia şoselelor, ce duc spre Cantemir, Cimişlia, Leova şi Hînceşti, în toate patru zări, şi fiind asigurat cu cale ferată, oraşul are o frumoasă perspectivă de dezvoltare.
În prezent, la Iargara activează în spirit întreprinzător 33 de agenţi economici, 15 intreprinderi individuale, 960 de gospodării ţărăneşti, în căminul cultural activează diferite formaţii artistice; într-un ritm susţinut se dezvoltă sportul. (Tudor Ţopa, Localitatile Republicii Moldova)