Atestat la 12 mai 1425. Notă statistică (1 mai 2006). R. Prut şi r. Nîrnova. Distanţe: pînă la c-rul r-nal - 45 km, pînă la st. c. f. şi mun. Chişinău - 85 km. Moşia satului - 2.828 ha. Gospodării-867, populaţia - 2.779 de locuitori.

Aşezare întinsă, întretăiată de autostrada internaţională Chişinău - vama Leuşeni. Localitatea e răşchirată pe ambele părţi ale văii de la gura rîului Nîrnova. Doua treimi din moşia satului se află în lunca largă a Prutului, brăzdată de gîrle şi canaluri pentru irigaţie.

Dealul ponorît din spatele vetrei vechi a localităţii, cîrpit cu pădurici de arbori şi lăstari, peste care domină monumentul unui tanc, are altitudinea de 191 m. Pe cealaltă parte a Prutului se văd conturate satele române Albiţa şi Rîşeşti, şoseaua ce aleargă spre Huşi.

La poarta de est a Leuşenilor drumul naţional se desprinde în 3 ramuri - una duce prin Oneşti spre Hânceşti, alta se aşterne pe valea r. Nîrnova prin Căţeleni spre Nisporeni, iar artera centrală şerpuieşte prin păduri şi podgorii spre mun. Chişinău. În celălalt capăt al localităţii, un drum pavat coboară prin Dancu şi Cioara spre or. Leova, însoţind apa Prutului.

Siliştea „Aliuşeni pe Prut” înfiinţată încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, e menţionată într-un uric din 12 mai 1425 (Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, adunate şi publicate de profesorul Mihai Costăchescu, Iaşi, 1932, vol.II).

Iar din suretul, emis de voievozii Iliaş şi Ştefan la 20 martie 1439, aflăm că ei „au miluit pe Aliuş" şi i-au dat „ca să-şi facă sat acolo, unde iesti casa lui, peste Prut, la gura Nîrnovei", iar „hotarul acelui loc după cel bătrân hotar, cari au umblat din veci". Deci, lui Aliuş, slugă domnească, i s-a confirmat ocina şi hotarul vechi.

Leuşenii se mai numeau „Vadul Călugărilor" (1454) şi „Sat la gura ocoalelor" (în 1482). Ştefan cel Mare, în 1495, întăreşte fetelor lui Dragomir Tăutul o jumătate din s. Leuşeni, iar o„altă jumătate rămîne lui Tăutul mare logofăt". În vol XXII „Surete şi izvoade" Gheorghe Ghibănescu scrie despre Leuşeni pe Prut: „Aici au trăit 6 strămoşi, rude între ei: Mălina, Ana, Grigore, Draguş, Ion Căliman şi Ilie Star, care au dat naştere s. Aleuşeni. La sf.sec. XVI aici trăiesc 16 răzeşi".

La inc. sec. XX, precum afirmă Zamfir Arbore în Dicţionarul geografic al Basarabiei (Buc., 1904), Leuşenii din valea Prutului aveau „ 120 de case, cu o populaţie de 730 suflete, români". Gazeta chişinăuiană „Drug" din 7 martie 1907 scria: „Cînd gradaţii din detaşamentul rus dislocat la frontieră au intrat în biserica din Leuşeni cu steagul lor, învăţătorul a părăsit elevii şi a ieşit demonstrativ din lăcaşul sfînt". Pe atunci la şcoala din sat făceau carte 35 de copii. Cele 110 familii, care însumau 835 de suflete, posedau 2.892 des. de pămînt.

Un număr de 183 de ţărani din Leuşeni, în cadrul reformei agrare din 1922, fuseseră înzestraţi cu 833 ha de pămînt. Peste un an statistica a fixat aici 235 de gospodării, 1.080 de oameni, 4 mori de vînt, o şcoală primară, post de jandarmi, primărie. Printre plugarii înstăriţi, care posedau cîte 30-60 ha de pămînt, erau gospodari de viţă răzeşească - Mihai Tăbăcaru, Nicolae Perciun, Onisifor Caraman. Avea cu ce se mîndri şi şcoala, cei 3 pedagogi - Maria Melinte, Iorgu şi Maria Radu - instruiau, în 1933, un efectiv de 185 de elevi.

La 29 iunie 1940, după ce trupele sovietice au dat năvală în Basarabia, pe toloaca de la Leuşeni a aterizat un avion cu paraşutişti, care aveau sarcina să ocupe podul de la Prut spre Albiţa. În cele 303 clădiri din localitate noua administraţie înregistrase 1.370 de oameni, dintre care 1.354 erau români basarabeni, restul - evrei. Leuşenii fuseseră incluşi în componenţa r-nului Bujor, nou creat.

Două alunecări masive de pămînt, din 1991 şi 1998, au transformat casele oamenilor în mormane de lut şi bîrne. Pe vatra veche rămase întregi doar biserica, şcoala, fabrica de vinuri, unde şi unde cîte o casă ţărănească printre pîlcuri de copaci pe povîrnişul ponorît.

Între timp, pe platoul de peste apa Nîrnovei crescu o aşezare nouă. Statul le-a ajutat sinistraţilor să-şi construiască 72 de case, altor 122 li s-au repartizat loturi, bani  şi materiale de construcţii. Satul de la poarta ţării, care la 5 iulie 1980 întîmpinase cu flori şi muzică Flacăra Olimpică, are astăzi două vetre, una veche şi alta nouă, ambele moştenind numele strămoşesc al boierului Aliuş, vrednică slugă a voievozilor de acum şase secole. (Vladimir Nicu, Tudor Ţopa, Localităţile Republicii Moldova)