Atestat la 23 noiem. 1756. Notă statistică (2007). R. Ichel. Distanţe: până la c-rul r-nal - 52 km, până la Chişinău - 25 km. Gospodării - 1.050. Populaţia - 3.250 de oameni. Apţi de muncă - 1.300. Agenţi economici: SRL „Apă Bună", cariera „Micăuţi", benzinăria ÎM „Rompetrol". Şc. medie, casă de cultură, 2 biblioteci, oficiu poştal, grădiniţă de copii, punct medical, farmacie.

Carierele de piatră din Micăuţi sunt bine cunoscute tuturor celor care în zonă încep să-şi ridice o casă sau un sarai. Micăuţii pot fi descoperiţi de oricine trece cu autocarul sau cu alt soi de maşini cam la mijloc de distanţă dintre Chişinău şi Orhei după „munţii” de moluză ce se văd bine în partea stângă a traseului. Acolo e şi satul, dar o aripă a lui s-a întins chiar până la traseu. După ceea ce se vede în aceste gospodării adiacente, se pot constata uşor şi ocupaţiile principale ale populaţiei - agricultura, pomicultura, viticultura, creşterea animalelor.

Mulţi gospodari întreţin sere mari, în care cultivă iarna roşii, castraveţi ş. a. şi pe care le comercializează în capitală. În fond ocupaţiile micăuţenilor sînt aceleaşi ca şi ale vecinilor din satele Rădeni, Zamciogi, Păşcani, Ratuşi, Porumbeni, Drăsliceni, Sireţi, Roşcani, Negreşti, care îi înconjoară. Relieful, în temei, e de cîmpie uşor colinară cu cele mai înalte înălţimi de 162-274 m deasupra nivelului mării.

Prima data e pomenit într-o mărturie făcută în s. Sireţi de către Enache Borilă şi Onică Boboc pe 23 noiem. 1756. Adică satul deja exista, dar nu ştim de când. Am înclina să credem că nu prea de demult, deoarece când în 1772-1773, adică numai la 16 ani după această prima atestare, administraţia militară rusă, care număra populaţia pentru a o supune la bir ţarului lor, a găsit aici numai 6 gospodari. Vom menţiona că „generoasă" cum era, ea a făcut scădere de la bir numai pentru pisarul de vistierii Vasile Onofrei.

Documentele ne mai informează că în 1820 proprietar al satului era Constantin Ivanovici. Anume lui i se adresează Tudor Varzari din s. Cojuşna să le permită rudelor, care locuiesc în Micăuţi, Spidiron Varzari, Filip Ifrose şi Dumitru Ciutac să se strămute în s. Drăsliceni, unde au moşie. Căci „a fi în sat boieresc, care după slăbiciunea părinţilor lor l-au prăpădit, rămânându-le copiii ca robi". Permisul de strămutare este căpătat, însă, numai după judecata funciară a Orheiului. Iată, deci, că la înc. sec. XIX, dar şi întotdeauna, exista şi acţiona o bună regulă de convieţuire a oamenilor.

Dar nici progresul tehnic nu ocoleşte satul - în 1906 are legătură telefonică. Lumea, însă, e lume. Deseatnicul Vasile Covcaliuc şi starostele satului Nicolae Grişciuc l-au zdrobit în bătaie cu beţele pe urmaşul cetăţeanului de onoare Constantin Delinschi, închizându-l în beciul primăriei. Atunci (în 1910) satul avea 167 de gospodării cu 927 de locuitori. Ei aveau 395 des. de nadeluri, pământ care urma a fi răscumpărat. Pământ propriu stăpâneau numai 76 des.

Ecourile revoluţiei bolşevice din 1917 ajung şi la Micăuţi, cu transformările lor brutale şi fără drept la apel.

Populaţia basarabeană le apreciază în fel şi chip. Unii le înţeleg drept anarhie. Adică noi, talpa, venim la putere, noi facem aici tot ce vrem. Ţăranul Vlas al lui Carp Popa, auzind de teza că pământul aparţine celor ce-l muncesc, şi-a luat toporul şi a început a tăia copacii din pădure. Miliţienii l-au prins şi l-au pus sub anchetă. El le răspundea anchetatorilor una şi bună: „Acum e gata cu moşierii. Păduri moşiereşti, gata, nu mai sînt. Ele au trecut în proprietatea ţărănimii şi, prin urmare, eu tai lemn din pădurea mea". Exemple de acestea avem multe.

Anarhiei îi pune capăt unirea Basarabiei cu România din 1918. Moşierilor, mănăstirilor şi bisericilor li se reduce suprafaţa de pământ, ce o deţin, numai până la 100 ha, restul fiind împărţit egal ţăranilor nevoiaşi. Astfel, Instituţia funciară „Casa Noastră" distribuie pentru 221 de locuitori din Micăuţi 603 ha de pământ, câte 2,7 ha fiecăruia, care, de fapt, e o sursă sigură pentru un trai normal.
În 1949 în Micăuţi a coborât nivelul populaţiei până la 1.204 locuitori (1.168 de români, înscrişi în registre moldoveni, 24 de ruşi, 6 ucraineni şi 6 de alte etnii).

Aflându-ne la acest capitol, vom menţiona că următoarele două recensământuri din sec. XX, cele din 1979 şi din 1989, arată o tendinţă de depăşire a nivelului demografic din 1940. Primul a înregistrat 2.247 de locuitori (1.057 de bărbaţi şi 1.190 de femei), iar al doilea - 2.420 de locuitori (1.149 de bărbaţi şi 1.271 de femei).

În 1976 în timpul lucrărilor de săpat a fost descoperită o comoară de monede de argint, din care se păstrează 26 de exemplare, care ţin din a. 1381-1434, 1399-1414 şi 1576. (Victor Ladaniuc, Localitatile Republicii Moldova)