Atestat la 16 martie 1529. Notă statistică (oct. 2004). R. Salcia Mare. Distanţe: pînă la c-rul r-nal şi st c. f. Taraclia - 30 km, pînă la Chişinău - 187 km. Populaţia - 1.081 de oameni. Gimnaziu, cămin cultural, c-ru de sănătate, 2 biblioteci, oficiu poştal.
De obicei, prin această zonă mai sus, dar şi mai jos de Vulcăneşti, mai toate satele se întind, în cîteva rînduri, de-a lungul traseelor auto. Aşa sînt Carbalia, Aluatu, Chirilovca, Ciumai.
Aşa e şi Musaitul, care lasă în stînga pîrîiaşul Salcia Mare, ca să se întindă, mai întîi în două rînduri de case, apoi lăţindu-se înspre sud-est, pe traseul automobilistic Cahul-Bolgrad. Relief mai mult neted, decît văluros, încît, de n-ar fi fîşiile silvice şi plantaţiile de viţă de vie, le-ai vedea limpede şi pe celelalte sate lunguieţe din depărtare.
Într-un document, inclus de Gh. Ghibănescu în vol. 9 al suretelor şi izvoadelor sale, se constată că Musaitu (iniţial denumit Tomeşti), cu moară şi loc de pustie, din apropierea Ialpugului, a fost întărit pe 16 martie 1529 feciorilor lui Oană Talmaciul, împreună cu alte sate, de către Petru Rareş Voievod. Din acea întăritură reiese că Musaitu exista şi pe timpul lui Ştefan cel Mare, dar de alt document, ce ar confirma acest lucru, nu dispunem. Cică, chiar acel Oană (sau Ioan) Talmaciul avea asupra sa documente de posesiune de la marele voievod. Dar mai trec două secole şi despre Musaitu (sau Tomeşti) - nimic.
Abia la 29 sept. 1711 ne survine o informaţie despre mărturia episcopului Iorest al Huşilor că Musaitu rămîne al Eparhiei Huşilor, fiind sat de pe hotarul dintre Moldova şi Bugeacul tătăresc. Ca punct de hotar îl mai aflăm şi în alte documente ale vremilor. Dar şi ca sat de răzeşi, uneori fiind ortografiat Musait, alteori Musaid, în fine, şi Musaitu.
La 13 iulie 1770 aici s-a stabilit lagărul armatelor ruse. Pe atunci Musaitu era un mic tîrguşor. O informaţie mai explicită descoperim în lucrarea „Statisticeskoe opisanie Budjaka", editată la Akkerman în 1899. În ea se spune că lîngă Musaitu se afla lagărul armatelor ruse şi ca urmare a războiului (ruso-turc - V. L.) au fost distruse zone largi ale fostei aşezări şi ele dovedesc unele avuţii ale fostului sat, de ele beneficiau funcţionarii turci, confirmate de Poartă pentru dirijarea ocrugului.
Şi se mai adaugă informaţia că din nou s-a populat aşezarea în 1816. Acţiunile tactice ale armatelor ruse le descrie şi istoricul P. Andrianov. „Armata rusă a lui Rumeantev, scrie el, s-a apropiat de satul Greceni, fiind acoperită dinspre sud cu unităţile de avangardă ale lui Bauer şi Repnin şi întărită dinspre răsărit contra tătarilor de avangarda lăturalnică a kneazului Volkonski, înaintată dinspre sătucul Musait."
Administraţia militară rusă aşa şi a rămas să domine peste aceste regiuni. Căutînd noi bîrnici, ea face în 1772 un recensămînt şi găseşte 31 de bejenari din s. Musaitu refugiaţi în s. Pelenia, ţin. Greceni.
Satul s-a aflat un timp sub turci. Urmele lor s-au păstrat pînă tîrziu. O biserică de lampaci de pămînt a fost construită aici în 1814, cînd aşezarea mai păstra urmele tîrguşorului. Pînă la ridicarea bisericii pe acest loc se afla o casă de rugăciuni, refăcută dintr-o moschee turcească, lîngă case se găsea o glîbă de piatră, unde, după cum se vorbea, a fost ucis un comandant turc de oşti. În 1814 aici s-a instalat cu traiul, la rugămintea sa, moşierul I. Gr. Balş, de pe Dunăre, iar în 1816 - încă 9 familii de moldoveni din jud. Bender. În 1817 stăpîn pe Musaitu era deja Ioan Balş. Avea peste 2.700 fălci de pămînt. Satul număra 32 de gospodării, o văduvă, 7 burlaci, un preot, un diac, un ponomar.
Mari incursiuni săvîrşea în aceşti ani şi în aceste locuri haiducul Tudor Tobultoc, despre care s-au păstrat mai multe legende şi balade. A fost prins în dec. 1834, care a recunoscut la judecată că întreţinuse relaţii bune cu Vasile Rîmbu din Musaitu, dar pînă la urmă acela l-a trădat.
În 1917 Alexei Stamatov, fiul predicătorului Ştefan Stamatov, intră la Un-tea din Novorosiisk, dar nu se ştie dacă a absolvit-o.
Cînd se schimbă orînduirea socială, Instituţia funciară română „Casa Noastră" repartizează pentru 195 de locuitori nevoiaşi din s. Musaitu 1.136 ha de pămînt bun. Ameliorîndu-se condiţiile de viaţă, creşte şi numărul populaţiei - 1.110 oameni, în 1940, incl. 68 de moldoveni, 1.007 ruşi ş. a. (în 1930 satul avea 855 de oameni). O nouă numărătoare a populaţiei, cea din apr. 1941, după numai cîteva luni de la precedenta, înscrie 216 case cu 1.057 de locuitori.
Dar se dezlănţuie războiul împotriva URSS, care ţine pînă la 9 mai 1945, cel mai sîngeros război din istoria omenirii. Sînt mobilizaţi pe front şi mulţi musaiteni, iar mulţi dintre ei sînt răpuşi în lupte sau se pierd fără urme.
Cu toate aceste nenorociri recensămîntul din 1 aug. 1949 trece în registre 1.365 de locuitori, incl. 1.087 de ucraineni, 119 moldoveni, 97 de ruşi, 51 de bulgari, 16 găgăuzi ş. a. În 1964 pe moşia satului s-a găsit o comoară cu monede şi obiecte de argint. Banii erau de origine ungară (din anii 1576-1608), letonă (din a. 1589) şi poloneză (din anii 1576-1586).
K-zul „Lenin” din s. Musaitu era unul de mijloc, nici prea bogat, nici prea-prea codaş. Dar se fac şi aici multe încălcări şi nelegiuiri. Lumea scrie scrisori la redacţie contra lui Z. Cernev, preşedintele sovietului sătesc, care se adeveresc şi acesta este scos din post. Apoi k-zul este reorganizat în s-z, adică în gospodărie de stat (de parcă gospodăriile colectivele, k-zurile, nu tot ale statului erau!), dar situaţia lui materială rămîne aceeaşi. Directorul s-zului, I. Malicenco, în loc să se ocupe mai mult de treburile de producţie, se laudă în presă că luptă activ cu baptiştii.
Recensămînturile din 1979 şi 1989 înregistrează în Musaitu 1.368 de oameni (654 de bărbaţi şi 714 femei) şi, respectiv, 1.316 oameni (651 de bărbaţi şi 665 de femei). La 10 noiem. 1980 satul este trecut în r-nul Taraclia. (Victor Ladaniuc, Localitatile Republicii Moldova)