Prin umiditatea aerului se înţelege cantitatea de vapori de apă care se află în aerul atmosferic. Aceştia provin, în cea mai mare parte, din evaporarea apelor de suprafaţă şi din straturile superficiale ale solului, de pe plante şi din respiraţia animalelor şi unele procese tehnologice.

Un alt factor de microclimă, important în aprecierea complexă a ambianţei termice la care ne referim, aproape tot atât de des ca şi la temperatura aerului, este umiditatea. Umiditatea atmosferei se poate exprima în 3 modalităţi: absolută, maximă şi relativă.
Umiditatea aerului
Umiditatea absolută reflectă cantitatea de vapori de apă prezentă efectiv într-un volum de aer, în timpul investigaţiei, la temperatura existentă în acel moment. Umiditatea absolută variază în funcţie de condiţiile atmosferice. La o anumită valoare a umidităţii absolute aerul poate fi considerat umed sau uscat. Umiditatea absolută poate creşte până la umiditatea maximă, în acest moment vaporii de apă se vor condensa. Umiditatea absolută se exprimă cel mai simplu în grame de apă la metru cub de aer.

Umiditatea maximă reprezintă cea mai mare cantitate de vapori de apă care se poate găsi într-un volum determinat de aer, la o anumită temperatură. Umiditatea maximă presupune saturarea cu vapori de apă a aerului. Pentru aceeaşi temperatură, aerul este saturat cu aceeaşi cantitate de vapori de apă.

Însă, dacă creşte temperatura aerului, creşte şi capacitatea sa de saturare şi el va acumula o cantitate mai mare de vapori de apă, ceea ce este important în procesul de termoreglare prin evaporare. Evaporarea transpiraţiei nu ar mai fi posibilă dacă umiditatea aerului la temperatura la care se găseşte organismul ar atinge umiditatea maximă, dar dacă temperatura aerului creşte mai sus de această temperatură, creşte şi capacitatea de acumulare a vaporilor de apă şi procesul de evaporare a transpiraţiei va reintra în acţiune ca un mecanism eficient de cedare a căldurii.

Umiditatea maximă se exprimă în aceleaşi unităţi ca şi cea absolută, adică în grame de apă la metru cub de aer sau în milimetri ai coloanei de mercur.

Umiditatea relativă este o valoare care poate fi calculată, ce reprezintă raportul procentual dintre cantitatea de vapori de apă pe care o conţine un volum de aer şi cantitatea de vapori de apă care ar satura acelaşi volum de aer. Umiditatea maximă, în scopul stabilirii umidităţii relative, se calculează la aceeaşi temperatură, la care se determină umiditatea absolută.

Deficitul de saturaţie exprimă diferenţa dintre umiditatea maximă la temperatura dată şi umiditatea absolută. Cu cât acest deficit este mai mare, cu atât aerul poate primi mai mulţi vapori de apă şi ajută la procesul de termoreglare.

Punctul de rouă este temperatura la care umiditatea absolută prezentă ajunge la saturaţie, adică devine maximă.

Cea mai mare valoare igienică o au umiditatea relativă şi deficitul de saturaţie, care reprezintă gradul de saturaţie a aerului cu vapori de apă şi permit a aprecia intensitatea şi viteza de evaporare a transpiraţiei de pe suprafaţa corpului la o temperatură sau alta. Normarea se efectuează după umiditatea relativă. Umiditatea optimă relativă a aerului ce nu influenţează negativ termoreglarea se consideră 40-60%.

Dacă umiditatea relativă este mică, sub 30%, apare uscăciunea aerului. În acest caz se observă o evaporare intensă umidităţii mucoaselor căilor respiratorii superioare, provocând senzaţia de uscăciune a bronhiilor, faringelui etc. Creşte pierderea apei prin transpiraţie şi respiraţie.

Dacă umiditatea relativă este mare, peste 60-70%, este redusă termoliza şi cu atât mai mult, cu cât este mai mare temperatura aerului, deci, termoreglarea este influenţată negativ. Când temperatura aerului este scăzută, umiditatea este mare, termoliza creşte, în acest caz căldura se pierde prin iradiere şi convecţie.

Pentru a determina umiditatea aerului, se folosesc metodele psihrometrică şi higrometrică.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment