Scăderea presiunii atmosferice până la 270 mm Hg poate genera tulburări care se datoresc reducerii presiunii parţiale a oxigenului în aer şi a saturaţiei hemoglobinei cu oxigen. La o înălţime mai mare modificările care au loc sunt condiţionate de acţiunea scăderii presiunii atmosferice.
Tulburările determinate de scăderea presiunii atmosferice apar la o înălţime de pană la 8000 m, fiind favorizate de o serie de factori, cum sunt particularităţile individuale, starea de activitate sau repaus, starea de antrenament sau obişnuinţă, modalitatea ridicării la altitudine (rapid sau treptat) etc.
Oamenii sănătoşi nu prezintă tulburări în cazul ascensiunii pană la altitudinea de 3000-3500 m. Sângele arterial are, la această altitudine, o saturaţie de aproape 90% oxigen. Totuşi apar unele modificări datorate scăderii presiunii parţiale a oxigenului. Astfel se măreşte frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii, pulsul se accelerează, minut-volumul cardiac creşte.
Aceste modificări apar cu atât mai devreme, cu cat organismul este mai puţin antrenat şi cu cât efortul fizic este mai mare (ascensiuni pe munte, la vânătorii de munte neantrenaţi etc.) La altitudini mai mari apar tulburări specifice, cunoscute sub denumirea de „rău de altitudine”, determinate de scăderea presiunii atmosferice şi a presiunii parţiale a oxigenului, accentuate de efort fizic, zgomot, temperatură scăzută şi de acceleraţia ascensiunii. Reacţiile de adaptare, respiratorii şi circulatorii nu sunt suficiente.
Apar tulburări respiratorii (dispnee cu respiraţie amplă sau cu respiraţie periodică), circulatorii (tahicardie, creşterea tensiunii arteriale, palpitaţii), psihice (euforie, delir, halucinaţii), de comportament (apatie), de memorie (diminuarea fixării şi evocării), de atenţie. Viteza reacţiilor de orientare şi a deciziilor scade.
Apar tulburări senzoriale, manifestate prin hiperestezie tactilă şi dureroasă, tulburări de acomodare etc.
Altitudinea de 8000 m este considerată limita după care ascensiunea fără masca de oxigen este imposibilă.
Starea patologică cauzată de scăderea accelerată şi pronunţată a presiunii parţiale a gazelor din aerul inspirat este „boala de altitudine”. Apare la aviatori în timpul ridicării la mari înălţimi fără aparate speciale de oxigenare. O varietate a bolii de altitudine o reprezintă boala alpină, care se caracterizează printr-un complex de modificări patologice cauzate de scăderea pronunţată a presiunii atmosferice, mai ales a presiunii parţiale a oxigenului din aer şi apare în cazul ascensiunilor pe munţi înalţi (peste 3000 m).
S-a constatat că scăderea presiunii atmosferice are o acţiune patogenă începând de la înălţimea de 4000-5000 m. Aceasta se explică prin faptul că în urma scăderii considerabile a presiunii atmosferice scade presiunea parţială a oxigenului din aerul inspirat. Astfel, la altitudinea de 5000 m saturarea sângelui arterial cu oxigen constituie 70% din cea normală. La o asemenea înălţime în organism apar o serie de fenomene patologice, care se intensifică pe măsura scăderii presiunii parţiale a oxigenului din aer.
La altitudinea de 6000 m semnele bolii devin mai pronunţate, deoarece saturarea sângelui cu oxigen la o astfel de altitudine constituie 60% din valoarea normală. Boala de altitudine şi boala alpină se caracterizează prin aceleaşi manifestări clinice: cefalee, fatigabilitate, acufene, tahipnee, tahicardie, dereglări metabolice. Aflarea timp îndelungat la înălţimi de 7000-8000 m provoacă, pe lângă fenomenele expuse, pierderea cunoştinţei, iar uneori - moartea.
Toate tulburările sunt cauzate de hipoxie tisulară, apărută în urma micşorării presiunii parţiale a oxigenului din aerul inspirat. În evoluţia bolii are o deosebită importanţă starea generală a organismului - rezistenţa lui, posibilităţile de adaptare, particularităţile tipologice ale sistemului nervos etc. Orice om se poate adapta uşor la insuficienţa de oxigen dacă urcarea în munţi se face treptat.
Astfel, pe măsura rarefierii aerului, în organism apar o serie de reacţii de adaptare: accelerarea reflexă a respiraţiei, intensificarea ventilaţiei pulmonare, accelerarea circulaţiei sanguine, excitarea sistemului hematopoietic, însoţită de creşterea numărului de eritrocite în sângele periferic etc. Începând cu altitudinea de 5000 m efectul reacţiilor de adaptare devine insuficient, de aceea este strict necesar să se respecte regulile de ascensiune în munţi, avându-se în vedere că depăşirea altitudinii de 6000 m este imposibilă fără folosirea aparatelor speciale de oxigenare.