Radiaţia solară este principala sursă de energie, căldură şi lumină. Soarele încălzeşte pământul, condiţionează evaporarea apei, formarea curenţilor de aer şi variaţiile timpului. Radiaţia solară este unul dintre factorii principali ce determină clima şi influenţează procesele din lumea organică ce au loc pe suprafaţa pământului. Radiaţia solară este constituită din unde electromagnetice reprezentate de radiaţii infraroşii cu lungimea de undă 2800-760 nm (nanometri), luminoase - 760-400 nm şi ultraviolete - de 400-280 nm.
Principalele proprietăţi fizice ale undelor electromagnetice sunt: lungimea de undă, frecvenţa şi viteza de propagare.
Lungimea de undă reprezintă intervalul între două momente asemănătoare ale oscilaţiei electromagnetice. Unităţile de măsură sunt: km, m, cm, mm, nm.
Frecvenţa reflectă numărul oscilaţiilor pe secundă. Unitatea de măsură este Hz.
Viteza de propagare este de 3x10 la puterea 10 cm/s (viteza de propagare a undelor în vid). Ea poate fi mai redusă, în funcţie de mediul pe care îl străbate.
Caracteristicile fizice sunt în strânsă legătură cu energia pe care o propagă radiaţia, iar de aceasta depinde efectul exercitat asupra materiei cu care vine in contact. Energia unei radiaţii este invers proporţională cu lungimea de undă (cu cât lungimea de undă este mai mică, cu atât energia de care dispune va fi mai mare). Mărimea energiei radiante depinde şi de frecvenţa oscilaţiilor. Cu cât oscilaţiile sunt mai frecvente, cu atât energia transmisă este mai mare.
Capacitatea de penetrare a radiaţiei în corpuri este cu atât mai mică, cu cât lungimea de undă este mai redusă.
Spectrul radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa pământului se compune din 57% radiaţii infraroşii, 41-42% radiaţii luminoase şi 1-2% radiaţii ultraviolete.
Importanţa radiaţiei solare variază în funcţie de diferiţi factori, cum sunt: amplasarea geografică a regiunii respective, relief, anotimp etc. O mare parte din razele solare este absorbită de atmosferă şi apoi difuzată la suprafaţa solului. Acest proces depinde de transparenţa atmosferei, de înălţimea soarelui, de durata radiaţiei solare.
Căldura primită de către suprafaţa pământului în diferite ore ale zilei depinde de înălţimea soarelui deasupra orizontului, maximumul de radiaţie se observă la ora 12, când soarele este în zenit. Cantitatea de căldură primită de sol în timp de 24 ore depinde de durata radiaţiei, care este maximă în iulie si minimă în ianuarie.
În afară de radiaţia solară directă, un rol important îl are radiaţia difuză emanată de diferiţi componenţi ai atmosferei. Ajungând la suprafaţa pământului, o parte din radiaţia solară este absorbită şi transformată în căldură, iar altă parte este reflectată în atmosferă.
Radiaţia solară pe 1 cm2 /m la limita superioară a atmosferei se numeşte constantă solară şi este egală cu 1,94 cal. Mici.
Cercetările au arătat că la persoanele lipsite de lumina solară apar tulburări ale echilibrului fiziologic, o serie de simptome de fotocarenţă. Importanţa biologică a luminii solare este considerabilă: stimulează metabolismul, tonusul general al organismului, ameliorează starea generală, capacitatea de muncă a omului.