Duritatea apei este condiţionată de sărurile de kaliu şi magneziu dizolvate în ea, îndeosebi în formă de carbonaţi, sulfaţi, azotaţi şi cloruri. Duritatea apei influenţează asupra proprietăţilor de spălare a săpunului, formează calcar în cazane. STAS-ul limitează duritatea apei, reieşind din comoditatea folosirii ei pentru necesităţile industriale şi menajere.

Duritatea poate fi permanentă, temporară şi generală. Duritatea temporară este cauzată de carbonaţii de kaliu şi magneziu. În timpul fierberii ei se sedimentează, formând calcar, apa devine mai moale. Duritatea permanentă este condiţionată de compuşii calciului şi ai magneziului cu toţi ceilalţi anioni (cu clorul, sulfaţii, fosforul).

Ea nu se înlătură la fierbere. Duritatea generală se compune din duritatea temporară şi permanentă. După STAS ea nu trebuie să fie mai mare de 7 mg-echiv/1. Cea mai exactă şi mai răspândită metodă de determinare a durităţii generale a apei este cea complexometrică.

Principiul metodei
Dacă în apă se află ioni de kaliu şi magneziu, indicatorul eriocrom, negru, formează cu ei un compus roşu-vişiniu. Trilonul B la pH 8-10 formează la început cu ionii de kaliu, pe urmă cu ionii de magneziu compuşi stabili. La titrare trilonul B, unindu-se cu ionii de kaliu şi magneziu, substituie indicatorul, care, în mod liber, capătă o culoare albastră.

Transformarea culorii roşu-vişiniu în albastru se va petrece în punctul echivalent, când cantitatea adăugată de soluţie de trilon B va lega ionii de kaliu şi magneziu într-un complex stabil. După cantitatea de trilon B consumat pentru titrare se determină duritatea generală.