Fructul este o silicvă lungă tetraunghiulară, cu diametrul de 1-1,5 mm, de culoare brună-roşiatică, aproape neagră. Fructele sunt sferice sau ovoidale, de culoare brună-roşcată, globuloase, cu diametrul de 1-2 mm şi suprafaţa fin reticulată, în interior sunt galbene-verzui sau galbene, datorită embrionului cărnos.
Atât timp cât seminţele sunt uscate, ele nu au nici un miros; mirosul lor devine însă iute, arzător, dacă sunt triturate cu apă; dacă se sfarmă între dinţi, gustul este amar, uleios, urmat de o senzaţie iute şi arzătoare. Înfloreşte în lunile iunie-iulie.
În medicină sunt folosite numai seminţele de muştar, la completa lor maturitate. Există şi muştar alb care se deosebeşte puţin de cel negru. Frunzele sale sunt lungi, lirat-penat-sectate, cu 3-5 lobi inegali, cele bazale sunt peţiolate şi cu mai mulţi lobi, iar cele superioare sunt scurt peţiolate şi cu mai puţini lobi. Florile formează raceme având petale galbene, dispuse în cruce. Fructul este o silicvă cu seminţe globuloase, de culoare albă-gălbuie, în contact cu apa devine mucilaginos.
Muştarul alb este o plantă originară din Regiunea Mediterană şi din Asia de Vest. Se cultivă în numeroase ţări în scop medicinal, condimentar şi ca sursă de ulei vegetal. În ţara noastră creşte spontan. Denumirea speciei este legată de culoarea albă a seminţelor. Plantele de muştar alb şi cele de muştar negru au o compoziţie chimică asemănătoare, de aceea sunt tratate împreună.
Muştarul nu are pretenţii deosebite faţă de factorii climatici. Are perioada scurtă de vegetaţie, se poate cultiva spre nord, până la paralela 61 °C. Seminţele germinează la 1-2°C, iar plantele tinere rezistă până la minus 5°C. Faţă de sol de asemenea are pretenţii reduse; planta dă producţie mai bună pe soluri fertile, cu textura mijlocie, bine asigurate cu apă. Nu are pretenţii deosebite nici faţă de plantele premergătoare, crescând bine după diferite culturi, cu condiţia ca solul să fie curat de buruieni. Nu se amplasează după alte crucifere pentru a preveni atacul de boli şi dăunătorii comuni.
Primăvara foarte devreme solul se ară adânc, iar semănatul se face mecanizat. Dacă solul este umed, plantele răsar în 4-5 zile după semănat. Se plivesc buruienile şi se răresc plantele, se mai fac două praşile printre rânduri.
Recoltarea se face când cca 70% din plante au ajuns la maturitate, seminţele se usucă şi se păstrează în încăperi uscate şi bine aerisite.
Principiile active ale seminţelor de muştar sunt sinigrozida (tioheterozida), care prin hidroliză, sub acţiunea unei enzime mirozinaze, din alte celule ale seminţei de muştar, se descompune în glucoză, sulfat acid de potasiu şi zotiocianat de alil (alilsenevol, adică esenţă de muştar negru). Seminţele de muştar conţin substanţe proteice, mucilagii; ulei volatil şi ulei gras, bogat în gliceride ale acizilor erucic, linoleic, rapic, minerale etc.; glicozide specifice care dau gustul picant; sinapină şi substanţe minerale.
La vindecarea bronşitei acute sau cronice se recomandă aplicarea de comprese calde pe gât şi pe torace cu făină de muştar negru, de culoare galbenă verzuie, rezultată din măcinarea seminţelor. Seminţele de muştar negru, datorită esenţei de muştar, au acţiune rubefiantă şi antiseptică. Datorită mucilagiilor pe care Ie conţine, acţiunea rubefiantă este uşor diminuată. Se recomandă ca revulsiv energic sub formă de comprese, în cazul tulburărilor respiratorii. Cataplasmele activează circulaţia sângelui în locul de aplicare, făcând să dispară durerea.
Cataplasmele nu se folosesc la copiii mici.
Făina de muştar negru este recomandată în tratamentul bolilor reumatismale, pentru băi sau comprese (locale sau generale). Se pune umectată cu apă călduţă într-un tifon dublu şi se aplică pe locul dureros. Pentru băi generale se folosesc 250-500 g de făină de muştar negru, pusă într-un săculeţ.
Făina de muştar negru se mai foloseşte în cazuri de tulburări respiratorii pure sau asociate cu tulburări circulatorii. Se recomandă comprese revulsive sau băi generale cu muştar. Se mai recomandă aplicarea de comprese cu făină de muştar negru la durerile toracice care pot însoţi unele bronhopneumonii. Hârtia de muştar se obţine tot din făină de muştar, însă degresată.
Muştarul alb are acţiune iritantă locală şi prin aceasta stimulează peristaltismul intestinal. Seminţele de muştar alb, datorită mucilagiilor pe care le conţin, se folosesc întregi, cu puţină apă, în doze diferite, în funcţie de gradul de constipaţie.
Includerea muştarului printre speciile legumicole este justuficată prin faptul că frunzele tinere de muştar, în stare proaspătă, se consumă în salate.
În industria alimentară, din seminţele de muştar alb se extrage ulei volatil, ulei gras şi se prepară muştar de masă, folosit în calitate de condiment pentru bucatele din carne, peşte, legume. Produsele din muştar alb sunt întrebuinţate în industria conservelor, iar uleiul din muştar - la conserve din peşte de calitate superioară.
Consumul de ulei vegetal este limitat, deoarece el conţine o cantitate ridicată de acid erucic. Turtele de la extragerea uleiului nu pot fi folosite ca furaj, deoarece irită mucoasa tubului digestiv.