Frunzele sunt întotdeauna verzi, alterne, mari, ovale, cu limbul încreţit, mai rar glabru, pielos sau fraged, mat sau strălucitor, de culoare verde, verde-deschis sau verde-închis. Florile sunt parfumate, dispuse câte 2-5 în racem la subsuoara frunzelor, albe, mai rar slab-roze, cu 5-7 petale concrescute la bază. Fructul este o capsulă turtită, lignificată, care se brunifică la maturitate şi crapă. Seminţele sunt cafenii-cenuşii, mari, lucioase, în număr de 3-4.
Originar din regiunea muntoasă a Asiei de Sud-Est, cu climă umedă şi foarte caldă, ceaiul se poate întâlni şi în zilele noastre în flora spontană a Indiei, Chinei, Birmaniei. Cultura lui a fost cunoscută acum 3000 ani în China, unde mult timp a fost ascunsă taina cultivării şi pregătirii băuturii plăcute din frunzele plantei.
În Europa, ceaiul a fost adus la începutul secolului al XVII-lea, iar mai târziu cultivarea lui a început şi în zonele subtropicale, fapt care a lărgit cu mult răspândirea acestui arbust.
Ceaiul este o cultură iubitoare de căldură, lumină şi umiditate. Înmulţirea plantelor de ceai se face fie prin seminţe, fie pe cale vegetativă, prin butaşi. Pentru plantaţii, se folosesc puieţi obţinuţi din seminţe, în pepiniere. Plantele preferă soluri argilo-nisipoase şi argiloase, cu un conţinut ridicat de humus.
Cea mai importantă acţiune agrotehnică în cultura ceaiului o constituie tăierea crengilor, care se face în fiecare an. Planta trăieşte până la 9-10 ani. Producţia cea mai valoroasă de ceai o constituie lăstarii cu frunze tinere, recoltarea cărora începe la 4-5 ani de la plantare, din luna aprilie până la sfârşitul lui octombrie, peste fiecare 10 zile.
Frunzele recoltate nu se păstrează la soare, pentru că se pot inflama. Lăstarii lignificaţi de asemenea se întrebuinţează în industria ceaiului. Ei se adună toamna, după recoltarea frunzelor tinere, şi se utilizează pentru prepararea ceaiului verde, presat sau pentru extragerea cofeinei.
Tehnologia de prelucrare a frunzelor de ceai nu s-a schimbat aproape de fel pe parcursul secolelor. Pentru pregătirea ceaiului se folosesc numai frunzele tinere, acoperite cu baihao, ceea ce înseamnă „gene albe" (de aici provine denumirea ceaiului baihat). În funcţie de modul de preparare, sunt cunoscute două feluri de ceai: negru şi verde.
Tehnologia obţinerii ceaiului comercial negru cuprinde: recoltarea, ofilirea, răsucirea, fermentarea, uscarea, clasificarea; urmează ambalarea şi expedierea. În procesul de ofilire frunza pierde apa, se face moale, se răsuceşte uşor, se distruge aproximativ o jumătate din cantitatea de clorofilă. După aceasta se face principalul - fermentarea (frunzele se încălzesc la temperatura de 22-24°C cu umiditatea de 98%).
La fermentare se distrug proteinele şi se reduce cantitatea de tanin. Uscarea şi clasificarea se fac în condiţii speciale, la fabricile de ceai, în care se obţin arome şi gusturi speciale de soiuri de ceai. Frunzele prea mărunte se împachetează aparte pentru ceai presat. Buchetul de aromă în unele ţări constituie un element marcat.
De exemplu, în China, la frunzele de ceai se adaugă petale de trandafir sau iasomie, sau tuberoze, sau flori de măsline, mireasma cărora îmbogăţeşte aroma ceaiului negru. Ceaiul verde este foarte folositor şi larg întrebuinţat. În China şi în Asia Mijlocie ceaiul se prepară fără ofilire şi fermentare, fiind tratat numai cu apă fierbinte de 95-100°C.
Cercetările farmacologice asupra ceaiului au descoperit mai mult de 10 categorii mari de substanţe, fiecare dintre ele având în componenţa sa o mulţime de elemente simple şi compuse. S-au constatat substanţe fenolice (taninuri, şi P-activate) şi derivatele acestora, alcaloizi (cofeină, teobromină, teofilină), uleiuri volatile, zaharuri, proteine, celuloză, săruri minerale (fier, magneziu, mangan, sodiu, potasiu, calciu, siliciu, fosfor, fluor), caroten, vitaminele C şi P. După conţinutul de vitamina P ceaiul ocupă locul întâi din flora întreagă.
Substanţele fenolice ale ceaiului sunt foarte active. Ele acţionează mai bine decât orice preparate medicale cum ar fi citrina, rutina, esculina; sunt vasodilatatoare şi antisclerotice, înlesnesc digestia, contribuind la eliminarea substanţelor de putrefacţie din organism. Alcaloizii din ceai stimulează sistemul nervos.
Cercetările ştiinţifice au demonstrat că teofilină are o structură chimică şi o acţiune fiziologică asemănătoare cu a cofeinei (dar mai slabă), însă mai are şi acţiuni analeptice, cardiorespiratorii şi diuretice (mai slabe decât ale cofeinei). Se administrează pentru tratarea astmei, bronşitei, anghinei pectorale.
Aminoacizii din frunzele de ceai, împreună cu uleiul volatil şi cu substanţele fenolice, formează un gust incomparabil astringent, un aromat fin şi o culoare cafenie. Ceaiul este un termoregulator excelent. Oamenii au observat că un ceai fierbinte încălzeşte iarna şi este un bun remediu răcoritor, când este foarte cald. Polifenolii ceaiului, mai ales ai celui verde, au acţiune antimicrobiană.
S-a observat că fitoncidele din ceaiul verde preparat, peste 2-3 zile au o acţiune cu mult mai mare. Toate aceste proprietăţi, luate împreună, sunt legate armonios şi formează un complex biologic activ. Omul care bea un ceai fierbinte, tare şi preparat corect, simte o înviorare generală şi cerebrală.
Ceaiul proaspăt este recomandat în caz de intoxicaţii cu atac al sistemului nervos central şi de slăbire a funcţiei cardiace şi a celei respiratorii. Suferinzilor de hipertensiune li se recomandă în zilele calde în loc de apă să bea ceai verde slab pentru potolirea setei. În acest caz, lichidul consumat va fi mai puţin. Infuzia de ceai tare se recomandă pentru prevenirea răcelilor.
Ca să scădem conţinutul de cofeină din ceai, este de ajuns ca acesta să fie spălat cu apă. Cofeina este mai slabă şi în ceaiul preparat cu lapte. Ceaiul cu lapte (1:4), băut timp de 6 zile, este indicat pentru curăţarea sângelui. Concomitent se fac irigaţii, peste o zi, ca să se elimine mai bine toxinele.
Proprietăţile ceaiului îi lărgesc posibilitatea de utilizare şi în domeniile farmaceutic şi cosmetic. Compresele din ceai sunt foarte tămăduitoare la arsuri de soare şi se aplică pe ochi la diferite inflamări ale pleoapelor.
Metodă de pregătire a ceaiului: într-un ceainic din ceramică, folosit exclusiv pentru ceai, se toarnă apă clocotită, se agită ca să se încălzească bine interiorul şi se varsă apa. Doza de ceai se ia după numărul de ceşti - o linguriţă la o ceaşcă. Turnăm puţină apă clocotită deasupra şi acoperim, lăsăm să se infuzeze 3 minute, apoi adăugăm restul de apă fierbinte şi îl bem imediat. Când ceaiul este prea tare, în el se adaugă apă caldă.