Caisul (Armeniaca vulgaris Lam.) este un arbore fructifer cu înălţimea de 5-10 m, cu o coroană largă, neregulat rotundă şi cu rădăcina pivotantă. Frunzele sunt relativ mari, elipsoidale sau aproape rotunde, cu vârful liniar lanceolat întins, de culoare verde-închisă.

Florile sunt solitare, cu pedunculul foarte scurt, aproape albe sau cu nuanţă de roz. Fructele au diferite forme, sunt de culoare galbenă sau oranj, puţin turtite, deseori rumenite pe partea dinspre soare. Suprafaţa fructelor este catifelat-pufoasă. Sâmburele este foarte tare, alungit, uşor separabil de pulpă. Miezul sâmburelui este alb-gălbui, amărui la gust. Înfloreşte în aprilie.

Caisul este originar din Centrul şi Vestul Asiei, din China, unde se întâlneşte în flora spontană. Ca plantă de cultură, despre cais se ştie de vreo 2000 de ani. Prin ţările asiatice caisul a nimerit în Armenia, unde cultura lui a devenit foarte răspândită.

De acolo, ajunge în Grecia sub denumirea de măr armenesc. Mai târziu, caisul începe să se cultive în Italia, Franţa şi Spania. Unele documente istorice indică date asupra unor soiuri de cais încă în secolul al XlV-lea. În ţara noastră, caisul se cultivă în regiunile de sud şi centru.

În urma selecţiei populare realizate timp de secole s-au obţinut multe soiuri, care se deosebesc prin conţinutul de zahăr, prin mărime, culoare şi aroma fructelor.

În ultimii ani suprafeţele ocupate de cais au fost reduse. Una din cauze este fructificarea neregulată şi pieirea mugurilor florali după dezgheţurile din februarie şi după îngheţarea florilor din aprilie. Soiurile caisului, în comparaţie cu cele ale mărului şi prunului, sunt mai puţine şi cedează acestora în privinţa diversităţii caracterelor şi a proprietăţilor. Ele diferă după perioada de coacere: timpurii, semitimpurii, târzii. Prin ameliorare, se realizează soiuri productive, de calitate, rezistente la boli, la ger şi secetă.

Caisul este o specie productivă, rezistentă la arsuri de soare, la geruri de până la - 27°C, parţial la secetă şi dăunători; poate creşte pe soluri lutoase, nisipo-lutoase, lipsite de săruri. Livezile de caişi se plasează în regiuni şi microzone ferite de brumele de primăvară şi de ierni prea geroase. Caisul este un pom pretenţios faţă de condiţiile climatice, în timpul înfloririi este sensibil la brumele de primăvară.

Se înmulţeşte prin seminţe, în pepiniere. Ca portaltoi poate fi utilizat zarzărul, prunul-franc sau mirabolul; după altoire, butaşii se plantează primăvara, la distanţa de 4-8 m între rânduri, în gropi pregătite şi bine prelucrate din toamnă, se aplică îngrăşăminte şi irigare.

Distanţele dintre plante sunt de 7-8 m. În timpul vegetaţiei, cultura se întreţine cât mai curată, aplicându-se şi tăierea corespunzătoare pentru dirijarea rodului. Pomii trăiesc până la 30-35 de ani începând să rodească în anul al patrulea. Culesul se face înainte de înmuierea pulpei fructelor.

Fructele conţin o cantitate ridicată de zaharuri, în care predomină zaharoza, acizii organici (citric, tartric, mai puţin malic), aminoacizii, mult caroten (de aici culoarea oranj), vitaminele C, B1, B2, R Pulpa fructului este bogată în pectine, celuloză fină, macroelemente: potasiu, fier, argint. Mai conţine sodiu, calciu, magneziu, fosfor, iod, amidon, dextrină, inulină.

Înaltele calităţi nutritive, gustative şi de conservare ale fructelor se datorează aminoacizilor în combinare cu vitaminele şi zaharurile din pulpa fructului. Fructele uscate păstrează toate substanţele în formă concentrată, care sunt de 5-6 ori mai multe decât în caisele proaspete. Din fructe se mai produc dulceţuri, sucuri, gemuri.

Miezul dulce al sâmburilor de caise conţine cca 55% de grăsimi şi 30% de proteine, glicozidă amigdalină, care îi dă un gust amărui. Se foloseşte în cofetărie, servind şi ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, în care principala substanţă este acidul pangamic (vitamina B15). El trebuie folosit cu măsură, deoarece conţine amigdalină.

Din antichitate caisele au fost folosite atât ca aliment, cât şi ca medicament. Ele reglează digestia, stimulează hematopoieza, de aceea sunt recomandate pentru tratarea anemiilor, fiind foarte folositoare femeilor însărcinate şi copiilor, pentru combaterea avitaminozelor.

Caisele au un efect curativ în cazul afecţiunilor sistemului cardiovascular şi ale rinichilor. Caisele uscate fac bine hipertensivilor şi bolnavilor de tuberculoză. Ele sunt nutritive, contribuind la prelungirea vieţii. Cleiul vegetal măcinat în praf acţionează ca un remediu mucilaginos. În industria farmaceutică din el se prepară emulsii uleioase.

Uleiul gras, obţinut din sâmburi, se întrebuinţează la producerea preparatelor solubile în grăsimi (vitaminele A, D, E ş.a.), a cremelor şi unguentelor lichide.

Fructele se consumă proaspete şi uscate, în compoturi, dulceaţă şi gemuri. Cele uscate sunt întrebate mult în Asia Mijlocie. Sucul de caise este foarte folositor, mai ales copiilor şi celor în vârstă. Coaja sâmburelui se foloseşte în industria chimică pentru prepararea tuşului negru şi a cărbunelui activat.

Lemnul de cais, fiind dur şi frumos la culoare, se foloseşte la confecţionarea bibelourilor şi altor obiecte fine. Arborele de cais este foarte decorativ şi bun pentru crearea zonelor verzi.

Această specie, răspândită relativ rar din cauza cerinţelor specifice pedoclimatice, îmbină caracteristici biologice şi de producţie valoroase: creştere intensivă, rezistenţă sporită la seceta atmosferică, precocitate de fructificare şi creşterea rapidă a productivităţii pomilor.

Fructele proaspete ocupă pe piaţă un loc foarte favorabil, îndată după cireşe şi vişine. Ele pot fi găsite începând cu decada a doua a lunii iunie şi până în prima decadă a lunii august.