Anghinarea este o plantă erbacee, vivace, cu o înălţime de până la 2 m. În primul an dă naştere unei rozete de frunze bazale, iar în al doilea îi apare o tulpină viguroasă, ramificată în partea superioară, acoperită cu numeroşi perişori albi-cenuşii.

Frunzele sunt mari, adânc divizate, verzi-albicioase pe faţa superioară şi albe-cenuşii pe cea inferioară, de obicei spinoase şi acoperite cu o mulţime de perişori. Florile sunt dispuse în vârful fiecărei ramuri, în capitule mari, globuloase, acoperite de solzi groşi, cărnoşi la bază, de culoare roşie-violacee. Fructul este o achenă mare, goală. Înfloreşte în lunile iulie-august.

Anghinarea este originară din Sudul Spaniei. În flora spontană se întâlneşte în Sudul Europei, în America de Nord, pe insulele Canare şi pe insula Madeira. Din timpuri vechi este considerată plantă exotică, puţin răspândită, deşi în ţările de pe litoralurile Mării Mediterane cresc circa 12 specii ale acestei culturi. Două varietăţi principale de anghinare de cultură se deosebesc totuşi esenţial, ca aspect exterior şi gust. Acestea sunt anghinarea spaniolă (cardon) şi anghinarea adevărata (numită şi anghinarea ghimpoasă).

În flora spontană, anghinarea spaniolă se întâlneşte la Sudul Europei, în America de Nord, pe insulele Canare. În alimentaţie erau folosite codiţele curăţate de pieliţă şi nervurile principale ale frunzelor, deşi rădăcina groasă şi cărnoasă e destul de bună în stare fiartă.

La grecii şi romanii antici anghinarea era preţuită mai mult decât toate celelalte plante legumicole. Pentru poporul simplu planta era inaccesibilă, pe când cei mai bogaţi îşi permiteau în fiecare zi anghinare preparată în ulei. Se considera că această mâncare atenuează mirosul de sudoare, face ca respiraţia să devină mai plăcută, iar sucul din anghinare, preparat până la înflorire, întăreşte părul care se răreşte.

După căderea Romei, cultivarea plantei a fost uitată şi numai după cruciade anghinarea a nimerit pe teritoriul Italiei, apoi al Franţei, unde inflorescenţele de anghinare se consumau crude, cu oţet, piper, sare şi ulei. În asemenea stare gustul ei seamănă cu a nucilor proaspete, neprăjite. În ţara noastră creşte numai în cultură.

Anghinarea este o plantă iubitoare de lumină şi căldură. Solurile preferate de ea sunt cele uşoare, bine prelucrate, bogate în îngrăşăminte organice. Creşte pe acelaşi loc timp de 3-4 ani, apoi necesită să-i fie schimbat locul. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin divizarea tufei. Seminţele sunt semănate primăvara, direct în sol. Este mai bine ca pentru înmulţire să fie folosiţi drajonii tineri, care apar primăvara la rădăcina plantei.

Ei sunt scoşi şi puşi în ghiveciuri, se ţin în încăperi calde până la începutul lunii mai, când sunt plantaţi în locuri permanente. Plantele necesită îngrijire în formă de afânări ale solului, înlăturare a buruienilor şi introducere a îngrăşămintelor organice. Uneori este folosită o metodă care permite să se obţină inflorescenţe foarte mari: la fiecare plantă sunt lăsate numai 1-2 tulpini florale, celelalte sunt înlăturate. Toamna tulpinile se înlătură, iar tufele se acoperă cu muşuroi şi cu compost sau mraniţă. Anghinarea înfloreşte peste 2-3 ani de la semănare.

În scopuri alimentare, se utilizează inflorescenţele neajunse la înflorire, când numai încep a se deschide, iar în scopuri curative se recoltează numai frunzele complet dezvoltate, fără semne de îmbătrânire, care imediat sunt puse la uscat.

Principiile active pe care le conţin frunzele sunt substanţele fenolice, derivaţi ai lutiolinei, acizii organici, inulina, cinarina, acidul clorogenic, derivaţi flavonici (cinarozida şi scolimozida) şi un principiu amar - cinaropicrina. Inflorescenţele conţin proteine, zaharuri, caroten, inulină şi vitaminele B1,B2 şi C.

Mai mult de 5000 de ani anghinarea era cultivată ca plantă alimentară şi medicinală. În vechime frunzele ei erau folosite pentru tratamentul scorbutului, reumatismului, hepatitelor, unor afecţiuni ale cordului şi ca sudorific. Considerau că anghinarea stimulează apetitul.

Medicina oficială de asemenea foloseşte anghinarea. Datorită prezenţei în ea a glucozidului cinarinei, anghinarea este de folos persoanelor în etate şi bolnavilor de arterioscleroză, fiindcă ea micşorează cantitatea colesterolului şi a acidului uric din sânge.

Datorită inulinei, are acţiune antidiabetică. Se foloseşte sub formă de infuzie, ca diuretic şi coleretic, pentru tratarea formelor de insuficienţă hepatică, cardiacă şi renală, pentru nefrite cronice şi acute, în cazuri de intoxicaţie cu ciuperci sau cu alcaloide.

Frunzele de anghinare măresc secreţia biliară, ele se recomandă pentru stimularea apetitului, în special persoanelor care suferă de insuficienţă biliară, de colecistite subacute sau cronice. Infuzia se prepară dintr-o linguriţă de plantă la o cană de apă, se bea câte o jumătate de cană înaintea meselor principale.

Pentru enterocolitele de fermentaţie se recomandă infuzia din frunze, câte 2-3 căni pe zi. Suferinzilor de hemoroizi şi constipaţii cauzate de dereglări ale funcţiei hepatice, de nefrite acute sau cronice, li se recomandă câte 2 căni de infuzie pe zi. Cantitatea de infuzie trebuie preparată pentru o singură zi.

Fitoterapia recomandă anghinarea pentru tratamentul dischineziei biliare (tulburare motorie care împiedică evacuarea bilei din vezica biliară), pentru că are acţiune colagogă şi coleretică. Infuzia din frunze de anghina-re (o lingură de plantă la 1/2 I de apă) se bea în cursul zilei în modul următor: dimineaţa, pe stomacul gol, se ia o cană de infuzie călduţă şi se stă culcat pe partea dreaptă o jumătate de oră.

Cu o jumătate de oră înainte de mese se mai ia o jumătate de cană, împărţită în trei părţi (dimineaţa, la prânz şi seara), iar cea de-a doua jumătate se bea de asemenea repartizată în trei părţi, dar la 10-15 minute după mesele principale. Doza indicată poate fi mărită treptat până la 2 linguri de plantă la 1/2 I apă, dar numai peste 20 zile de la începutul tratamentului. Se continuă încă 10 zile cu infuzie concentrată, apoi se face o pauză de 30 de zile, după care, dacă este nevoie, cura poate fi repetată.

Pe lângă faptul că este un diuretic, anghinarea mai are şi alte efecte terapeutice, datorită conţinutului bogat în flavonoide, bioflavonoide şi cinarină. Un efect favorabil se obţine în tratamentul bolilor icterice, deoarece planta este capabilă să accelereze eliminarea pigmenţilor biliari prin urină, prin materiile fecale şi să ducă la decolorarea rapidă a pielii.

În afară de aceasta, extractele apoase de anghinare reduc semnificativ cantitatea de colesterol din sânge, prevenind formarea calculilor biliari şi renali. Se prepară o infuzie dintr-o linguriţă de plantă uscată la o cană de apă. Se beau 2 căni pe zi, prima - dimineaţa, înainte de masă, a doua - în restul zilei.

Din inflorescenţele cărnoase nedeschise, înlăturând florile şi solzii de jos, se stoarce sucul. El îmbunătăţeşte starea fizică, întăreşte rădăcinile părului care cade, stimulează eliminarea urinei, ajută la reumatism, hepatite, edeme, arterioscleroză, diabet zaharat. Se bea câte 1/4 de pahar cu o lingură de miere, de 3 ori pe zi. În asociere cu gălbenuş proaspăt de ou este efectiv în cazuri de constipaţii, afecţiuni hepatice şi renale şi mai ales înainte sau după intervenţii chirurgicale.

În alimentare, anghinarea se consumă în stare fiartă, conservată şi înăbuşită, se folosesc axele cărnoase ale inflorescenţelor care încă nu s-au deschis, iar uneori şi rizomii groşi. Din anghinarea crudă şi conservată se gătesc salate, iar cea fiartă se consumă cu sosuri.

Anghinarea îşi păstrează până în prezent nimbul de plantă exotică. Anghinarea obişnuită este o plantă decorativă, cu inflorescenţele ei foarte frumoase (violete, albastre sau albe).

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment