Lemnul dulce este o plantă erbacee, vivace, cu înălţimea de până la 2 m, cu multiple tulpini aeriene, drepte, pubescente, simple sau puţin ramificate, acoperite cu multe glande mărunte. Planta are în pământ un rizom gros şi puternic, din care iau naştere rădăcini lemnoase cu lungimea de până la 1-5 m şi cu diametrul de cca 2 cm., în interior galbene, iar la exterior brune, la gust dulci, ceea ce dă denumirea populară a plantei.

Frunzele sunt alterne, imparipenate, compuse din 4-8 perechi de foliole întregi, ovale, lucioase, dense. Florile sunt zigomorfe, scurt pediculate, dispuse în struguri spiciformi mai scurţi decât frunzele, de culoare albastră-violacee palidă. Fructul este o păstaie turtită şi fără perişori, pieloasă, cu 2-6 seminţe cenuşii sau brune, lucioase. Înfloreşte în lunile iunie şi iulie.

Lemnul dulce este răspândit la Sudul Ucrainei, pe malurile Mării Negre şi Azov, în Asia Mijlocie, în Iran şi Afganistan. Creşte în albiile părăsite ale unor râuri de stepă, pe nisipuri şi soluri lutoase de pe malurile pâraelor, canalelor, în buruienişuri, locuri necultivate, formând tufişuri dese.

Sistemul radicular formează un schelet cu multe etaje, care depinde de afânarea solului şi de adâncimea apelor subterane. Din anul doi sau trei de vegetaţie, pe rizomi se formează câteva zeci de tulpini verzi, prin care se înmulţeşte această plantă. Se poate înmulţi şi prin seminţe, însă ele trebuie prelucrate printr-o metodă specială, pentru că altfel nu germinează.

De la această plantă se folosesc în scopuri medicinale părţile subterane, adică rizomii şi rădăcinile, luate de la exemplare ce au cel puţin 3-4 ani. În scopuri alimentare, primăvara devreme se colectează lăstarii tineri, încă albi la culoare.

Istoria fitoterapiei menţionează că această plantă este folosită în medicină mai mult de 5000 de ani. În antichitate lemnul dulce era folosit ca adjuvant aproape la toate medicamentele, iar denumirea de lemn dulce era întâlnită în reţete mai des decât orice altă denumire. Lemnul dulce era cel mai folosit în medicina populară din Tibet, China, Coreea. Medicii din Tibet considerau că lemnul dulce este capabil să întărească organismul, mai cu seamă al celor în etate şi al copiilor, că el contribuie la longevitate şi la îmbunătăţirea celor 6 simţuri.

Experienţa de secole arată că lemnul dulce nu numai tratează maladiile, dar şi previne complicaţiile care pot apărea în organismul slăbit de boli. Preparatele din lemn dulce ajută asimilării altor medicamente şi măreşte efectul lor curativ. Cu apariţia altor medicamente, mai noi şi mai puternice, lemnul dulce a cedat locul de frunte şi numai datorită ştiinţei contemporane, care a reuşit să explice compoziţia chimică şi structura substanţelor biologic active din rădăcini, lemnul dulce şi-a recăpătat numele.

Lemnul dulce este o sursă de substanţe valoroase. El conţine glicirizină care este o saponină triterpenică, care prin hidroliză pune în libertate acidul glabric, sărurile de amoniu şi cele de calciu, acidul glicirizic, derivaţi flavonici - licviritina şi mucina, un hormon estrogen de natură steroidică, rezine, lipide, amidon, aspargină, zaharuri, substanţe minerale, vitamine din complexul B, pigmenţi, răşini, ulei volatil, substanţe amare etc. Rădăcinile sunt bogate în polizaharuri (amidon, pectine), cumarine. Părţile aeriene au flavonoide şi saponine, zaharuri, amidon, hemiceluloză, proteine, puţine lipide şi vitamina C.

Rădăcina de lemn dulce, având la bază o compoziţie atât de complexă, are acţiuni farmacologice multiple. Datorită compuşilor de natură triterpenică, respectiv datorită acidului glicirizic, ea fluidifică secreţiile trahio-bronhice şi faringiene, prin aceasta uşurând expectoraţia. In afară de aceasta, mai are o acţiune mucilaginoasă şi emolientă, de aceea se foloseşte în cazuri de afecţiuni ale căilor respiratorii superioare, însoţite de procese inflamatorii, mai ales la copii şi bătrâni. În aceste cazuri, fitoterapia recomandă administrarea unui macerat din 1/2 de linguriţă de rădăcină de lemn dulce la o cană de apă, preparat la rece timp de 6 ore, care se bea după filtrare, în cursul unei zile.

Are acţiuni antispasmodică, slab diuretică, uşor laxativă sau purgativă, în funcţie de doză, antiulceroasă, cicatrizantă şi antidismenoreică. Este indicat în caz de ulcer gastric şi duodenal, inflamaţii cronice ale tractului digestiv, mai ales cu aciditatea sucului gastric ridicată. Se foloseşte macerat la rece (8 ore), preparat din 1/2 de linguriţă de rădăcină la o cană de apă, se bea în timpul zilei.

Substanţele active din lemnul dulce au şi acţiuni antibacteriană şi antitoxică; ele inactivează toxina titanică şi pot fi utilizate chiar ca antidot în intoxicaţia cu stricnină. Cu decoctul din lemn dulce erau salvaţi cei intoxicaţi cu ciuperci sau alte toxine alimentare. Maceratul de 1% (circa 200 ml pe zi) se administrează ca antidismenoreic.

Acţiunea antispastică şi cea diuretică se datorează licviritizidei, care acţionează asupra muşchilor netezi, de aceea lemnul dulce este recomandat în cazuri de calculoză renală şi biliară.

Cea mai mare valoare a lemnului dulce constă în faptul că unele substanţe din rădăcinile sale, după structura şi acţiunea lor asupra organismului, sunt foarte asemănătoare cu hormonii steroidici, secretaţi de glanda suprarenală. Ele îi conferă lemnului dulce acţiuni estrogene şi antiinflamatorii. Aceşti hormoni măresc imunitatea organismului la infecţii.

Substanţele arătate au şi acţiune antialergică, de aceea pot fi indicate în cazuri de inflamaţii ale ochilor, dermatite de natură alergică, urticarie, reumatism, eczeme. Mai este şi un antiinflamator articular. Uneori preparatele din lemnul dulce sunt indicate în caz de adissonisme uşoare cu hipofuncţia glandei suprarenale şi pentru stimularea funcţiei glandei suprarenale în caz de lupus eritematos sistemic. Din rădăcini s-a obţinut un preparat capabil să micşoreze cantitatea colesterolului din sânge.

Cu rădăcina de lemn dulce se îndulcesc ceaiurile şi în acelaşi timp se ameliorează gustul neplăcut al unor medicamente. Ea intră în compoziţia mai multor produse fitofarmaceutice de uz intern şi extern, a ceaiurilor antireumatic şi laxativ, precum şi a speciei pectorale. Din ea se prepară pulbere, extracte, siropuri şi elixir.

Lemnul dulce este întrebuinţat şi în alimentare. Lăstarii tineri, recoltaţi primăvara devreme, sunt consumaţi în alimentaţie fiind preparaţi ca cei de sparanghel.

Datorită acidului glicirizic şi derivaţilor lui, lemnul dulce are o mare însemnătate industrială. Aceste substanţe, cu toate că nu aparţin zaharurilor, sunt de 40 de ori mai dulci decât sfecla de zahăr. În unele ţări rădăcina de lemn dulce este folosită în alimentaţia dietetică, pentru bolnavii de diabet zaharat. Din rădăcini se obţine suc, folosit pentru îndulcirea băuturilor.

Demult s-a observat că extractul din rădăcini îmbunătăţeşte gustul tutunului de mestecat. Extractul formează o spumă stabilă, folosită în industria tutunului şi a băuturilor (bere, lichioruri, limonadă, cvas, halva, bomboane etc). Este folosit de către pompieri drept component spumant la stinsul incendiilor.

Rădăcinile se mai folosesc la producerea tuşului, cernelei, diferitelor vopsele, cremei pentru ghete, săpunului, ţesăturilor etc.

Reziduurile rămase după producerea extractului sunt utilizate ca îngrăşăminte. Din fibrele rădăcinilor se produce hârtie. Decoctul din rădăcini este folosit la vopsirea linii de la crem până la albastru, în funcţie de sărurile folosite. Planta este un bun melifer şi un nutreţ calitativ.

Notă: Toate preparatele din lemn dulce se folosesc intern numai cu avizul medicului, fiindcă utilizarea îndelungată poate mări tensiunea arterială şi reţine eliminarea din organism a lichidelor.