Florile sunt nu prea mari, zigomorfe, labiate, galbene-violete sau cafenii, dispuse la subsuoara frunzuliţelor din inflorescenţă. Fructul este dehiscent, cu multe seminţe de culoare neagră. înfloreşte tot anul.
Ghimbirul este una din cele mai vechi plante condimentare, avându-şi originea în Asia de Sud-Vest. În flora spontană nu se întâlneşte. Încă până la era noastră, arabii duceau acest condiment în Europa de Sud. Din secolul al IX-lea ghimberul a devenit cunoscut de englezi, iar mai târziu şi de alte popoare europene.
În secolul al XVI-lea spaniolii au început a cultiva ghimber pe insula Jamaica. Acum se cultivă în multe ţări din zona tropicală a Asiei, Americii de Sud, Africii Occidentale şi Australiei. Cei mai mari exportatori de ghimber sunt Indonezia, India, Taivan, Thailanda. La noi este întrebuinţat în cantităţi mici, dar de mult timp. Sunt importaţi rizomii uscaţi şi mărunţiţi în formă de pulbere. În funcţie de modul de prelucrare, există două forme de ghimber: negru (nedecorticat) şi alb (decorticat).
Ghimberul creşte bine şi dă un produs bun de comercializare numai în zonele tropicale, cu depuneri abundente. În condiţii obişnuite nu dă fructe. Se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin rizomi, care se plantează în sol umed. Prima recoltă se poate lua peste 6-12 luni de la plantare. Rizomii scoşi se curăţă de pământ şi de părţile aeriene. În diverse ţări prelucrarea de mai departe se face în mod diferit. De exemplu, în America de Sud rizomii se curăţă de ţesuturile externe şi se usucă la soare, numindu-se ghimber alb. Uneori ei sunt înălbiţi cu apă de var.
În America de Nord rizomii se înmoaie în apă şi se lasă peste noapte, apoi se curăţă de coajă şi se usucă la soare. Uneori nici nu se curăţă de coajă, dar se spală bine şi se usucă. Ghimberul negru este mai aromat şi mai picant la gust.
Rizomii de 6-10 luni, adică cei recoltaţi când se termină perioada de vegetaţie, sunt folosiţi în scopuri medicinale. Rizomul conţine amidon, zaharuri, proteine, ulei gras, celuloză, mult ulei volatil, de care depinde mirosul specific şi gustul arzător, al cărui component principal este sescviterpenul cingiberen. Gustul puternic arzător îl dau răşinile deosebite, numite oleorezină sau gingerolă.
În secolele medievale ghimberul se considera un bun medicament, întrebuinţat contra ciumei. În zilele noastre el este folosit pentru stimularea secreţiei sucului gastric şi contra meteorismului abdominal. Decoctul are acţiune calmantă, este un bun antiseptic şi se foloseşte pentru tratarea anghinei, durerilor de cap, astmei bronşice, bronşitei; el înlătură senzaţia de greaţă şi vomă. Infuzia şi pulberea de rizom sunt folosite în călătoriile maritime ca tonifiant şi contra răului de mare. De regulă, înaintea ieşirii în mare se mestecă o bucăţică de ghimber.
Pulberea de ghimber se adăuga în băuturi, miere, în produsele de panificaţie. Din rizomii cu zahăr aborigenii prepară dulceaţă. La noi pulberea de ghimber de asemenea este adăugată în unele bomboane, produse făinoase, băuturi răcoritoare, în unele sosuri şi mâncăruri din carne, pasăre, în umplutura cu orez pentru legume. Acest condiment este folosit în industria alimentară, la producerea rachiului, altor băuturi, cocteiluri şi sosuri. Amestecat cu sare, el este un condiment pentru anumite soiuri de brânză, pateuri, salamuri. Uleiul de ghimber se întrebuinţează în industria parfumului.