Cresonul (năsturelul) este o plantă erbacee, anuală, cu o rozetă de frunze mari, sectate, peţiolate. Tulpinile sunt ramificate şi se termină cu flori mărunte, albe. Fructul este o silicvă cu 2-4 seminţe mici, puţin turtite, de culoare roşiatică. Există trei specii de creson: timpuriu (cu frunzele despicate), semitimpuriu (cu frunze având lobi întregi şi largi) şi cresonul crispat.

Cresonul era cultivat încă în ţările civilizaţiei antice - Egipt, Grecia Antică şi Roma. Este una dintre cele mai timpurii culturi. Se cultivă iarna în sere sau în lăzi, pe pervazul ferestrelor, iar în câmp se seamănă foarte timpuriu, imediat după uscarea solului, la intervale de 10-12 zile pentru a prelungi timpul recoltării.

Plantele răsar peste 2-3 zile, iar peste 10-15 zile de la apariţia lor, frunzele sunt bune de recoltat. Îngrijirea este obişnuită. La temperaturi înalte salata formează repede tulpina florală, de aceea pe timp secetos sunt recomandate irigaţii, în caz contrar frunzele devin aspre şi nu mai sunt bune de întrebuinţat.

Frunzele de creson conţin vitamina C şi caroten (mai mult decât portocalele), vitamine B1, B2, PP multe săruri de iod, fier, potasiu, calciu. După conţinutul de vitamina C, săruri de potasiu şi calciu cresonul întrece ceapa verde.

Cresonul are efect antiscorbutic şi tonifiant, este recomandat pentru tratamentul şi profilaxia scorbutului şi altor avitaminoze, anemii. Este foarte folositor şi sucul stors din frunze. În medicina populară era folosit la tratamentul scabiei, ulcerelor, plăgilor (sub formă de unguent), fiind preparat din seminţe uscate şi măcinate, amestecate cu untură sau lapte topit (în raport de 1:5).

Frunzele tinere, proaspete, sunt folosite în alimentaţie; ele au un gust plăcut, picant, asemănător cu al muştarului, fiind folosite mai ales la bucatele din carne şi peşte. Frunzele tăiate mărunt se pun pe tartine.