Hameiul este o plantă perenă, volubilă, cu rădăcina bine dezvoltată, din care cresc liane cu lungimea de până la 5 m, având perişori în formă de cârlige. Frunzele sunt opuse, tari, aspre, fiecare fiind formată din 3-5 lobi dinţaţi pe margine, cu peţioluri lungi. Florile mascule sunt mici, de culoare galbenă-verzuie, dispuse în ciorchine.
Florile femele prezintă spice-conuri mici, de culoare albă-verzuie. Aceste conuri şi sunt fructificaţiile, aşezate în jurul unui ax central având la bază un praf lucitor, de culoare galbenă-portocalie, care este lupulina, o substanţă biologic activă, de mare valoare. Înfloreşte în luna iulie.
Hameiul provine din Asia. În flora spontană este răspândit foarte larg, alegând locuri cu climă caldă şi umedă. Creşte pe malurile râurilor, pe marginea drumurilor, prin păduri, lunci, printre arbuşti, formând garduri verzi, înalte şi încâlcite.
Romanii au apreciat această plantă relativ târziu, prin secolul al VIII-lea. Mai târziu ea a fost introdusă în cultură şi s-a răspândit în Europa Occidentală, inclusiv la noi.
În zilele noastre hameiul este larg cultivat pe terenuri considerabile pentru conurile lui preţioase. Acestea se culeg în august-septembrie, la începutul coacerii. Au culoarea verde, fără bractei desfăcute şi sunt elastice la pipăit. Conurile prea deschise nu se culeg, deoarece conţin multe seminţe şi au o cantitate redusă de lupulină.
Recoltarea se face manual, fiecare con în parte, cu o porţiune de codiţă având lungimea de un cm. Se aşază în coşuri de nuiele căptuşite cu hârtie sau pânză. Imediat după cules se pun la uscat în straturi subţiri, la umbră sau în cuptoare. După uscare, lupulonul se scutură în site speciale. Conurile uscate, afumate cu sulf pentru a fi ferite de dăunători, se păstrează în baloturi presate. Prezenţa nucuşoarelor în conurile de hamei scade calitatea produsului, de aceea pe o plantaţie sunt cultivate numai exemplare feminine, iar pentru a preveni formarea nucuşoarelor, exemplarele masculine sunt nimicite în jur de circa 2 km.
Conurile de hamei conţin până la 16% lupulină, care este o substanţă răşino-aromatică, de culoare galbenă-verzuie, amară, care conţine acid hamelic cu gust amărui, substanţe tanine şi răşine, vitaminele P, C şi B1, un tip deosebit de camfor, ulei volatil, o cantitate neînsemnată de acid valerianic, compuşi azotaţi, substanţe extractive neazotate, celuloză şi un şir de alte componente, inclusiv toxice.
Uleiurile volatile, prezente în proporţie de 0,5-2,5%, au în componenţa lor mircen, farnesen, pinen, limonen, geraniol, linalool, izovalerianat de bornil, cariofilen, canaben şi mai multe monoterpene. Acizii amari sunt reprezentaţi prin beta-lupulonul (o substanţă de natură flavonică), colupulonul, adlupulonul, prelupulonul şi postlupulonul, colină, asparagină, taninuri, substanţe estrogene, acizi graşi, săruri minerale şi altele. În scopuri anafrodiace, conurile de hamei se pot utiliza şi sub formă de infuzie, preparată dintr-o lingură de conuri la o cană de apă clocotită. Se beau 2 căni pe zi.
Uleiul volatil din conuri are însuşiri calmante, sedative, influenţând asupra sistemului nervos. Substanţele amare dau conurilor însuşiri tonice, stomahice, stimulează secreţiile gastrice. Hameiul se întrebuinţează ca plantă comestibilă şi medicinală. Infuzia de hamei are calităţi calmante, acţionând contra convulsiilor şi durerilor gastrice, tratează afecţiunile sistemului nervos, boala ulceroasă, măreşte pofta de mâncare.
Se recomandă ca antihelmintic şi antiscorbutic persoanelor slăbite de boli cronice, friguri, tuberculoză pulmonară, afecţiuni ale articulaţiilor. Decoctul din conuri verzi este indicat pentru tratamentul tromboflebitei şi ca diuretic. Infuzia din conurile de hamei îmbunătăţeşte digestia în cazuri de gastrite, enterite, afecţiuni hepatice şi ale vezicii biliare.
Se întrebuinţează şi extern, la băi aromatice, la contuzii, procese inflamatorii ale pielii, pentru întărirea rădăcinii părului. Infuzia se pregăteşte dintr-o lingură de conuri la un pahar de apă clocotită, care se pune pe o baie de aburi timp de 1-1,5 ore. Se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi. Decoctul din rădăcini de hamei se foloseşte în cazuri de icter şi migrene, precum şi extern, la diferite nevralgii, dermatite. Decoctul din frunze se utilizează pentru întărirea rădăcinii părului, la acnee.
Pentru a avea un somn liniştit, fără visuri erotice, se pun cca 50 conuri de hamei într-un săculeţ de tifon şi se aşază sub pernă la nivelul nasului, iar la 10-15 zile conurile se schimbă.
Conurile de hamei intră în compoziţia ceaiurilor calmante şi sedative, precum şi ca materie primă pentru obţinerea unui extract sedativ, folosit în industria farmaceutică. Uleiul volatil este întrebuinţat pentru producerea preparatului medical valocordin, iar extractul uscat din conuri - la producerea preparatului valosedan.
Hameiul conţine şi substanţe toxice, de aceea tratamentul cu preparate din hamei se face numai sub supravegherea medicului.
Hameiul nu se cultivă ca plantă legumicolă, însă primăvara devreme, când încep a apărea primele frunze, lăstarii tineri se întrebuinţează în stare crudă (în salate), precum şi fierţi, ca sparanghelul sau conopida. Frunzele tinere se adaugă în supe, ciorbe.
Cea mai importantă întrebuinţare hameiul o are la fabricarea berii, căreia îi dă un gust amărui, aromat şi ajută la păstrarea ei.
Conurile colectate la începutul coacerii se întrebuinţează la prepararea unor reţete culinare de primăvară, la pregătirea pâinii şi la producerea drojdiilor lichide. Lăstarii tineri de hamei sunt consideraţi de valoare asemănătoare cu a sparanghelului; ei conţin o cantitate mare de vitamina C, care la fierbere se pierde până la 70%, de aceea apa în care au fost fierţi lăstarii se foloseşte pentru supe. După răcire, se adaugă plante verzi, bine tocate. Tocarea se face numai cu un cuţit inoxidabil, cu mânerul din lemn sau material plastic.
Hameiul este bun melifer.
Notă: Culegătorii de conuri de hamei pot avea intoxicaţii, vărsături, respiraţie greoaie, înroşirea ochilor, iritaţii pe mâini şi pe faţă. Lupulina produce unor persoane stări alergice (dermatite, eczeme).