Cicoarea este o plantă erbacee, perenă, cu înălţimea de până la 120 cm. Are o rădăcină uşor ondulată, puţin ramificată, cu o scoarţă subţire, cărnoasă, de forma unui fus şi o tulpină brăzdată, dreaptă şi ramificată. Frunzele inferioare sunt mari, lunguieţe şi adânc scobite, uşor sinuoase pe margini şi păroase pe faţa inferioară, iar cele de pe tulpină sunt mai mici, lunguieţe până la lanceolate, rare şi înconjoară tulpina cu baza lor.

Florile sunt de un albastru frumos, mai mult sesile sau scurt-pedunculate, aşezate câte 2-3 pe tulpini şi ramuri la baza frunzelor sau câte una la vârful ramurilor. Florile se desfac la ora 4-5 dimineaţa şi se strâng pe la ora 14-15 după amiază. Fructele sunt mici şi alungite. Înfloreşte din luna iunie până în septembrie.

Cicoarea în cultură era cunoscută încă din vremuri îndepărtate, pe ţărmurile Mării Mediterane. Era cultivată de către egipteni şi romani şi folosită în salate. Din secolul al XVII-lea în mai multe ţări rădăcinile de cicoare au început a fi folosite în loc de cafea. Cicoarea creşte în Europa, Siberia, Asia Mijlocie, în flora spontană, în locuri virane, pe marginea drumurilor. Se cultivă şi pe suprafeţe mari pentru verdeaţă şi pentru rădăcini aromate.

Există două soiuri de cicoare: soiuri de frunze pentru salate şi soiuri pentru rădăcini. Soiurile pentru frunze se numesc andive şi escariol. Soiurile andive sunt foarte frumoase, decorative, cu rozeta de frunze zimţată şi creaţă, la soiurile escariol frunzele sunt întregi ca la salata obişnuită.

Cicoarea este o plantă relativ rezistentă la frig, însă temperaturile joase din timpul semănatului sau îngheţurile de toamnă le suportă cu greu, cu toate că rădăcinile suportă un ger de până la minus 30°C. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin desfacerea tufelor. Planta preferă locuri deschise, cu sol fertil, bine afânat.

Pentru cultivarea soiurilor de frunze, rădăcinile se sădesc, de obicei, iarna ori primăvara, după varza albă sau conopidă. Peste o lună după sădire frunzele sunt bune de întrebuinţare. Ca să fie mai bune la gust, ele se înălbesc. Pentru aceasta, se acoperă cu o peliculă neagră, ca să nu pătrundă peste ele lumina solară. Frunzele înălbite sunt întrebuinţate în stare crudă, iar cele neînălbite se fierb.

Rădăcinile şi frunzele de cicoare conţin o cantitate mare de polizaharide (inulină), albumine, substanţe tanine şi pectine, răşini. Frunzele tinere sunt bogate în vitamina B, în acid ascorbic, caroten, substanţe minerale, ulei volatil, colină şi acizi organici. Amarul frunzelor şi rădăcinilor este explicat prin prezenţa unor principii amare: intibină, lactucină şi lactupirină. Frunzele mai conţin cicorină (glucozidă a esculetinei) şi acid cicoric.

Încă din timpurile cele mai vechi, în medicina populară se întrebuinţau rădăcini de cicoare uscate şi extracte din ele ca o substanţă ce măreşte apetitul, îmbunătăţeşte digestia, tonifică. Partea ierboasă se folosea în cazuri de diaree şi anemii. Sucul din cicoare era folosit în caz de friguri, iar infuzia -la afecţiuni hepatice, constipaţii, hemoroizi şi afecţiuni de metabolism (eczeme, furuncule).

Datorită principiilor amare, inulinei şi colinei, produsul are proprietăţi eupeptic-amare şi colagoge. Uleiul volatil şi răşina conferă produsului proprietăţi uşor diuretice.

În prezent cicoarea se întrebuinţează în medicină, în tratamentul gastritei, ulcerului stomacal şi duodenal, hepatitelor, enterocolitelor şi, ca uşor diuretic, la diferite edeme. Extractul din rădăcini uscate tratează diabetul în formă iniţială, iar în cazul diabetului mai învechit scade conţinutul de zahăr în urină. Sunt mult apreciate frunzele de andive şi cele de escariol. Glucozidele, inulina şi intubina stimulează digestia, acţionează benefic asupra aparatului cardiovascular şi asupra sistemului nervos central, la metabolism. Cicoarea este recomandată în dieta bolnavilor de diabet zaharat.

Sucul de cicoare se stoarce din lăstarii tineri, culeşi la butonizare. Vârfurile de 15-20 cm se spală bine, se clătesc cu apă clocotită, apoi se dau prin maşina de tocat, se filtrează printr-o pânză deasă şi se fierb 1-2 minute. Sucul are o acţiune calmantă asupra sistemului nervos şi o acţiune tonică asupra inimii, în cazuri de anemie.

Sucul din flori ajută la eliminarea bilei, se administrează câte o linguriţă amestecată cu o altă linguriţă de miere şi cu un pahar de lapte călduţ. Se ia de 3-4 ori pe zi. Tratamentul durează 4-6 săptămâni.

Sucul din andive conţine substanţe foarte necesare pentru vedere, mai ales dacă se adaugă sucuri de morcov, ţelină şi pătrunjel. Tratamentul cu un asemenea amestec de sucuri, luat câte 250-500 ml în fiecare zi, restabileşte vederea în câteva zile sau săptămâni.

Rădăcina de cicoare are acţiune laxativă certă, se recomandă în cazuri de constipaţii şi în tratamentul obezităţii. Infuzia sau decoctul se prepară dintr-o linguriţă de rădăcini măcinate la o cană de apă. Toată cantitatea se bea în cursul unei zile.

Atât părţile aeriene, cât şi rădăcinile plantei sunt folosite în tratamentul dischineziei biliare. Se iau 2 căni de infuzie pe zi, preparată din 1-2 linguriţe de plantă la o cană de apă. În industria farmaceutică, rădăcina de cicoare este folosită ca materie primă pentru producerea inulinei, fructozei şi a alcoolului.

Rădăcinile de cicoare (andive şi escariol) se folosesc şi în alimentaţie. Din ele se prepară salate. Rădăcina uscată şi prăjită, măcinată, se adaugă la cafea, pentru a-i îmbunătăţi gustul. Siropul şi infuzia din cicoare se întrebuinţează în industria alimentară.