Specia este cultivată pentru rădăcinile sale folosite în industria zahărului sau pentru hrana animalelor. Până în secolul al XVIII-lea se cultiva numai sfecla roşie şi cea furajeră, iar începând cu secolul al XlX-lea au fost obţinute şi soiuri de sfeclă de zahăr.

Un factor important pentru creşterea şi dezvoltarea normală a sfeclei de zahăr este umiditatea, care trebuie să fie moderată la începutul perioadei de vegetaţie şi bogată la mijlocul ei (lunile iulie-august). Un alt factor este energia solară, care condiţionează sinteza hidraţilor de carbon şi în special a zahărului.

Sfecla de zahăr aparţine plantelor de zi lungă. Rodeşte bine pe solurile bine structurate, bogate în substanţe organice şi în elemente minerale. Cea mai potrivită plantă premergătoare este grâul de toamnă. Îngrăşămintele cu bază de fosfor ajută la dezvoltarea rădăcinilor şi la acumularea zahărului în ele.

Conţinutul procentual de zahăr al soiurilor cultivate la noi este în medie de 18-20%. Sfecla de zahăr mai conţine o cantitate nu prea mare de acid malic şi oxalic, săruri de potasiu, sodiu, magneziu, fosfor, vitamina C.

În frunzele tinere este mult caroten, vitamina C şi cele ale complexului B. Din reziduurile rămase după extragerea zahărului se produce melasă, care mai conţine zaharoză, de aceea poate fi folosită la producerea alcoolului şi ca hrană pentru animale.