Tarhonul este o plantă perenă, cu tulpina erectă, ramificată, cu înălţimea de până la 1,5 m. Frunzele sunt dispuse altern, au formă liniar-lanceolată. Florile au culoare albă-verzuie fiind dispuse în capitule globuloase care atârnă în jos, situate în racem spre vârful ramurilor. Capitulele au flori marginale, femele, iar cele inferioare sunt hermafrodite. Fructele sunt achene, fără papus, alungit-obovate, de culoare brună-închisă, mici. Înfloreşte din iulie până în septembrie-octombrie.

Planta este originară din Siberia şi Mongolia, unde şi în zilele noastre creşte spontan pe malurile râurilor. De asemenea spontan creşte în toate ţările din Europa. Se cultivă ca plantă condimentară şi medicinală (mai limitat), folosindu-se şi în industria de parfumerie.

Ca plantă cultivată se cunoaşte demult, deosebindu-se de cea spontană prin mirosul şi gustul specific, foarte plăcut. Se cultivă în Europa, Asia, America. La noi în ţară se înmulţeşte prin semănat direct în câmp sau prin divizarea tufelor.

Se face o arătură adâncă, la 30 cm, care se menţine curată de buruieni. Pentru înmulţire se desfac tufele, viguroase, sănătoase. Plantarea porţiunilor de tufă se face primăvara devreme. Distanţa dintre rânduri este de 60 cm şi de 30 cm pe rând. Se plantează pe timp noros şi se asigură udarea pentru o prindere bună a plantelor. În toţi anii de vegetaţie solul se menţine curat de buruieni şi afânat prin praşile şi pliviri. Toamna tufele se retează la 10 cm de la pământ, iar la venirea primului îngheţ se acoperă cu paie sau frunze, pentru a se proteja peste iarnă.

Recoltarea se face la înflorirea deplină, în cazul în care plantele se folosesc pentru extragerea uleiului volatil. În scop condimentar se recoltează ceva mai devreme (înainte de înflorire). Din anul al doilea de cultură se poate obţine două recolte pe an. Recoltarea se face prin tăierea plantelor, cu secera. Pentru extragerea uleiului volatil plantele se livrează în stare proaspătă.

Iarba tarhonului conţine ulei volatil, bogat în estragol, cumarine, flavonozide, alcaloizi, glicozide cardiotonice, vitaminele C şi P, caroten, rutină, răşini. Ea se foloseşte ca stimulent al secreţiilor gastrice, la tratarea afecţiunilor hepatice şi renale.

Ca plantă condimentară este cea mai vestită. Nu este amară, fiind folosită în stare proaspătă ori uscată în diferite salate cu brânză şi cu lapte acru. Denumirea tarhon vine din Caucaz. Adaosul acestei plante în oţet, în muştar îmbunătăţeşte mult mâncarea. Se mai foloseşte în murături din castraveţi, tomate, vinete, dovlecei, ciuperci.

Tarhonul se adaugă în băuturi nealcoolice.