Feniculul este o plantă erbacee, bienală sau perenă. Rădăcina este pivotantă, cărnoasă, groasă, lungă şi cu puţine ramificaţii laterale. Tulpina este erectă, înaltă de 1-2 m, cilindrică, fistuloasă, cu suprafaţa fin striată, brumată, glabră şi ramificată. Frunzele sunt câte 3-4 penat-sectate, cu segmente foarte înguste, filiforme şi mucronale la vârf (asemănătoare cu cele de mărar). Cele inferioare au 25-30 cm lungime şi sunt peţiolate, iar cele superioare au mai puţine segmente şi sunt sesile, toate cu vagi na bine dezvoltată, în formă de glugă.

Florile sunt grupate câte 12-20 în umbeluţe, fiecare având 8-16 umbele. Ca la celelalte umbelifere, corola este formată din 5 petale mici, galbene-aurii, lat ovate. Fructul este o diachenă ovoidal-cilindrică, lungă, cenuşie-brună-verzuie, cu cele două mericarpe separate, cu miros plăcut, aromat şi gust dulceag, slab-arzător. Înfloreşte în lunile iulie-august sau chiar în septembrie.

Originar din ţările litoralului Mării Mediterane, feniculul a fost luat în cultură din antichitate de către popoarele din Bazinul Mediteran. A fost apreciat de greci, romani, egipteni, indieni şi chinezi ca plantă medicinală şi condimentară. În secolele medievale a fost adus în Europa Centrală. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe reduse ca plantă condimentară şi medicinală pentru verdeaţa tânără şi seminţe. Se întâlneşte şi în flora spontană. Cândva era numit mărar de farmacie.

Fiind de origine sudică, feniculul este pretenţios faţă de căldură. Suportă iernile din zonele sudice ale Europei. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 6-8°C. Cerinţele faţă de apă sunt ceva mai reduse, deoarece are un sistem radicular viguros, iar suprafaţa foliară şi transpiraţia sunt mai mici. Pentru a se obţine producţii ridicate, este necesar un regim de umiditate echilibrat. Cerinţele faţă de lumină sunt foarte ridicate. Creşte bine pe soluri fertile, bogate în humus şi calciu, nisipo-lutoase, dar mai bune rezultate dă pe cernoziomuri.

Cea mai bună perioadă de semănat este în pragul iernii sau primăvara devreme. Se însămânţează cu semănătoarele universale de cereale la distanţa de 60 cm între rânduri şi adâncimea de 2-3 cm. După răsărire se face plivitul şi răritul plantelor pe rând. În primul an se fac 2-3 praşile mecanice între rânduri. Dacă este necesar, se introduc îngrăşăminte. Toamna se face bilonarea tulpinilor rămase după recoltare şi se acoperă cu un strat de pământ. În regiunile mai secetoase tulpinile se taie la 20-30 cm de la suprafaţa solului, pentru a reţine zăpada pe câmp.

Începând cu anul al doilea, primăvara devreme, terenul se tăvălugeşte pentru a distruge tulpinile vechi, iar pentru înlăturarea crustei şi buruienilor se fac 2-3 praşile până la înflorire.

Recoltarea se face în primul an. Din anul al doilea şi până în al cincilea se obţin recolte constante mari. În majoritatea cazurilor recoltarea se face cu combina, când toate fructele au culoarea galbenă-brună, iar pentru uleiul volatil e mai raţional ca recoltarea să se efectueze când sunt galbene-brune numai fructele din umbela centrală, în faza de lapte-ceară. În primul an conţinutul de ulei volatil este mai mic, deoarece fructele se coc mai târziu pe timp mai răcoros şi în condiţii de lumină mai redusă decât în anii următori.

Componentul principal al uleiului volatil este anetolul, care dă un gust plăcut dulceag de anison. Pe lângă anetol, în ulei se mai găsesc şi alţi derivaţi fenolici (feniculină, aldehidă anisică, acid anisic etc), hidrocarburi ciclice (limonen, dipenten, camfen). Frunzele mai conţin vitamina C, caroten, rutină, vitamine din grupul B, E, K, săruri minerale.

Fructul de fenicul conţine vitamina C şi caroten, ulei gras şi ulei volatil, format din anetol, estragol, fenhonă etc. Fructele amare mai conţin felandren, lipide, aleuronă, substanţe minerale, zaharuri, mucilagii.

Datorită uleiului volatil, feniculul are acţiune antispastică şi carminativă, el stimulează secreţia de lapte, fluidifică secreţiile bronhice şi are acţiune sedativă. Se recomandă în cazuri de spasme uşoare ale tubului digestiv, stimulează secreţiile gastrointestinale, se mai recomandă în calitate de carminativ şi de expectorant în cazuri de bronşite, tuse, insomnii; se utilizează şi ca dezinfectant al rănilor.

Fructele de fenicul se recomandă în formă de infuzie în cazuri de meteorism şi dureri abdominale la adulţi şi copii, măreşte apetitul; ca diuretic, se recomandă în cazuri de litiaze renale şi ca antiseptic. Infuzia se face dintr-o lingură de seminţe la o cană de apă clocotită şi se administrează câte 1-2 linguri de 4-5 ori pe zi, în cazuri de afecţiuni inflamatorii ale stomacului şi intestinelor, asociate cu spasme, dispepsii şi meteorism.

Uleiul volatil serveşte la prepararea apei de fenicul, la corectarea gustului şi aromatizarea medicamentelor. Utilizarea fructelor şi uleiului volatil de fenicul este similară cu a celor de anason. Fructele intră în componenţa unor remedii contra colicilor şi afecţiunilor pectorale (de obicei, împreună cu lemnul dulce), sub formă de pulbere, ca mijloc laxativ-purgativ etc. Din seminţele de fenicul se produce preparatul anetin, indicat în tratamentul insuficienţei cardiace şi al vaselor coronare, pentru prevenirea crizelor de cord şi a spasmelor cavităţii abdominale.

Se recomandă mamelor care alăptează, pentru stimularea lactaţiei. Aroma fructelor de fenicul este mai puternică decât a mărarului, de aceea se foloseşte în cantităţi mai mici decât mărarul. Are utilizări în industria alimentară. Uleiul se foloseşte la fabricarea produselor de panificaţie, a bomboanelor, băuturilor şi preparatelor igieno-cosmetice. Frunzele proaspete sunt bune pentru salate şi în calitate de condiment pentru bucate din carne şi legume. Se pune în murături de castraveţi şi tomate.

Notă: Fructele de fenicul sunt contraindicate persoanelor cu ulcer gastric şi duodenal, cu enterocolite cronice şi acute.