Isopul este o plantă perenă, care în condiţii de cultură creşte şi produce 10-15 ani. Tulpina este ramificată, lignificată la bază şi erbacee în partea superioară, patruunghiulară şi acoperită cu perişori, cu înălţimea de până la 80 cm. Frunzele sunt opuse, întregi la margini, scurt-lanceolate până la liniar-lanceolate, pieloase, lucioase, glabre, aproape sesile, acuminate la vârf, poartă la subsuoară lujeri scurţi, sterili.

Florile sunt grupate în pseudoverticile, dispuse la subsuoara frunzelor superioare. Inflorescenţa este spiciformă, unilaterală, formată din 7-9 flori, dispuse la subsuoara unor frunzuliţe. Corola este tubulară, bilobiată, de culoare albastră-violacee-roşiatică, uneori albă. Fructele sunt nucule, câte patru în caliciul persistent, de formă ovoidală, netede, în contact cu apa devin mucilaginoase, de culoare brună-închisă. Înfloreşte din luna iulie până în septembrie. Mirosul este plăcut, aromat, gustul aromatic, slab-arzător.

Isopul este originar din regiunile calcaroase şi aride ale Europei Meridionale, precum şi din Europa Centrală şi Nordul Africii, la noi creşte numai în condiţii de cultură. A fost introdus în cultură la mijlocul secolului al XVII-lea. În formă sălbatică se mai întâlneşte în Crimeea şi Caucaz.

Isopul este o plantă care rezistă la gerul de iarnă şi la arşiţa de vară, preferă locurile însorite şi solurile calcaroase. Se înmulţeşte prin seminţe sau răsad, dar şi pe cale vegetativă, prin dezmembrarea tufelor ori prin butaşi verzi. Îngrijirea plantelor constă din afânarea solului, praşile, nimicirea buruienilor şi irigarea sistematică.

Isopul începe a înflori din anul al doilea de vegetaţie, iar uneori dă flori şi în primul an. Se utilizează rădăcinile şi rizomii, recoltaţi din luna august până în noiembrie. Părţile aeriene, nelignificate, ale plantei se folosesc în calitate de condiment, împreună cu inflorescenţa, care se taie înainte de înflorire. Iarba cosită se pune la uscat la umbră, într-un loc bine aerisit. La uscare, isopul îşi pierde aroma plăcută, de aceea e mai bine să fie folosit în stare proaspătă.

Isopul conţine ulei volatil, hesperozidă, substanţe tanante, compuşi sterolici, saponozide de natură triterpenică, substanţe amare (hisopină), gume, colină, o mare cantitate de vitamine, acid ascorbic, acizi organici (acid ursolic şi oleanolic), răşine, clei şi fitoncide.

Isopul este cunoscut demult ca plantă medicinală. Datorită multor efecte ale sale (antiinflamatorii, analgezic şi tonic, cicatrizant şi antihelmintic), isopul se foloseşte în medicina populară. Infuzia din isop acţionează favorabil la tratarea proceselor inflamatorii ale cavităţii bucale şi ale gâtului. Se foloseşte sub formă de decoct la dureri reumatice, dureri în piept, gastrite cronice, astmă bronhială, inflamaţii ale căilor respiratorii.

Decoctul se pregăteşte din 20 g de iarbă de isop la 200 ml de apă, se beau câte 2 linguri pe zi, după mese. Se mai foloseşte la tratarea rănilor, în calitate de comprese, la prepararea elixirulului pentru dinţi.

Hesperozidă scade permeabilitatea şi fragilitatea capilarelor şi produce o scădere a presiunii sangvine, datorită dilataţiei arteriale. Uleiul volatil are proprietăţi de calmant al tusei, expectorant şi antiseptic.

Infuzia din isop se recomandă ca expectorant la bronşite cronice. Mai este antihidrotic şi cicatrizant. Se administrează sub formă de infuzie.

Planta are un gust plăcut, puţin astringent şi o aromă foarte plăcută. Isopul îmbunătăţeşte gustul mâncărurilor din carne şi legume, ale unor bucate cum ar fi ouă umplute, salate, supe şi produse marinate.

În calitate de condiment poate fi folosit şi isopul sălbatic. Isopul uscat se foloseşte la producerea băuturilor răcoritoare. Intră în compoziţia ceaiurilor antiastmatic, pectoral şi sudorific. Isopul este un bun melifer. Înflorind (a doua oară) toamna, el asigură cu nectar albinele care întâlnesc rar alte flori în perioada aceasta.