Florile sunt mici, de formă globuloasă, corola terminându-se cu 5 dinţi, de culoare albă-roză, sunt aplecate, aşezate câte una la subsuoara frunzelor tinere. Fructele sunt mici şi rotunde, de culoare neagră-albăstruie, cu aspect brumăriu, iar partea cărnoasă este de culoare roşie-violetă şi conţine numeroase seminţe mărunte. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Afinul este răspândit în regiunile cu păduri ale Europei şi Siberiei, pătrunde în Tundră, prin lakutia, se întâlneşte şi în zonele de munte şi de păduri defrişate.
Afinul este cunoscut de mult timp. Medicul grec Dioscorid îl recomanda la tratarea dizenteriei. În farmacopeea rusă afinul era considerat ca un remediu foarte folositor împotriva afecţiunilor aparatului digestiv şi hemoragiilor.
În prezent sunt cunoscute circa 40 de specii de afin, care cresc în flora spontană. De la afin se recoltează frunzele şi fructele. Frunzele se culeg în timpul înfloririi, de pe ramurile fără flori; ele se pun în coşuri, fără să fie îndesate, deoarece se înnegresc repede, apoi se usucă în locuri umbrite şi bine aerisite. Fructele se adună cu mâna sau cu un pieptene, atunci când sunt pe deplin coapte. Ele se întind în straturi subţiri, în camere încălzite, însă temperatura spaţiilor nu trebuie să depăşească 60-70°C.
Afinele sunt preţuite pentru conţinutul lor înalt de acizi organici, de zaharuri, tanin şi pectine, de vitamine din grupul B, C, de caroten, şi de o substanţă numită inozit. Afinele ocupă primul loc printre fructe după conţinutul lor de mangan şi de fier. Ele mai conţin potasiu, sodiu, fosfor, sulf şi clor. Frunzele de asemenea au un conţinut bogat de substanţe active: acizi organici, substanţe tanine şi minerale, ulei volatil, glucozide (mirtillină şi arbutină).
Încă din antichitate fructele şi frunzele de afin erau folosite în medicina populară a mai multor popoare. Fructele proaspete erau folosite pentru tratarea anemiei, gutei, afecţiunilor căilor urinare şi biliare, ele îmbunătăţind totodată digestia, ajutând la arsuri, eczeme, pecingine, la tratarea unor fracturi ale oaselor. Iar ceaiul din afine uscate este folositor pentru diaree, hepatite, secreţie scăzută a sucului gastric, boala reumatică.
În prezent, în medicina tradiţională afinele sunt întrebuinţate ca adaos la tratamentul acestor boli. În afară de aceasta, decoctul şi infuzia din frunze se recomandă pentru tratarea unor forme uşoare de diabet. Afinele, infuzia, decoctul şi în special jeleul dau un efect stabil la tratarea dispepsiei, mai ales la copii. După tratamentul cu afine, inflamaţiile stomacului şi ale intestinelor dispar pe un timp îndelungat.
Acţiunea conjugată a taninurilor, antocianelor şi a substanţelor fitoncide din fructe poate inhiba dezvoltarea colibacililor în cazurile de diaree. În sezonul de vară se face o cură cu 200-300 g de afine proaspete pe zi, iar în sezonul rece - câte 100 g de afine uscate pe zi.
Din afine uscate se poate prepara un decoct (2 linguriţe la o cană de apă), care se bea câte 2 căni pe zi pentru tratarea hemoragiei şi diareei.
Sucul de afine este recomandat pentru tratarea afecţiunilor gastrointestinale, a gastritelor cu secreţia redusă a sucului gastric, a hepatitelor, enterocolitelor acute, dizenteriei şi altor boli infecţioase ale intestinelor. Ele se mai întrebuinţează ca substanţă antibacteriană pentru cistite, litiază renală, uretrite.
Folosirea îndelungată a sucului ajută la constipaţii şi la dureri reumatice. Sucul curat sau combinat cu cel de fragi se foloseşte la tratarea anemiei, litiazei renale, gutei, diabetului, avitaminozei. Se administrează câte o cană de suc cu o lingură de miere, de 3 ori pe zi.
Dacă amestecăm un pahar de fructe zdrobite cu un pahar de lapte şi cu o linguriţă de zahăr până se face o masă omogenă şi adăugăm puţină sare, obţinem o băutură foarte gustoasă, care conţine multe vitamine. Terciul din fructe, fără suc, poate fi aplicat pe locul cu eczeme, arsuri sau acnee.
Infuzia se prepară dintr-o lingură de frunze la o cană de apă, se iau câte 1-2 căni pe zi, ca astringent, în cazul unor inflamaţii ale stomacului şi ale intestinului, unor hemoroizi, inflamaţii ale cavităţii bucale şi ca antiseptic pentru tratarea afecţiunilor renale, ale vezicii urinare, precum şi în cazul unor forme uşoare de diabet. Decoctul şi sucul se folosesc extern, la tratarea inflamaţiilor cavităţii bucale şi a anghinei la copii.
Afinele îmbunătăţesc vederea şi micşorează oboseala muşchilor ochilor, de aceea sunt atât de căutate de către vânătorii şi pescarii de la Nord. Se recomandă în scopuri de profilaxie pentru persoanele a căror muncă cere încordarea vederii: piloţi, şoferi, operatori.
În industria farmaceutică frunzele sunt folosite pentru producerea preparatului numit mirtilin, cu proprietăţi asemănătoare cu ale insulinei (el micşorează conţinutul de zahăr din sânge şi urină). Din deşeurile rămase după stoarcerea sucului se produce o vopsea întrebuinţată în medicină, în cercetări histologice.
Din afin se produce vopsea pentru lână (violet şi roşu-aprins). Partea verde a plantei se foloseşte la tăbăcirea pieilor. Afinele se întrebuinţează în stare crudă, frecate cu zahăr, în plăcinte, pentru sucuri, jeleuri, siropuri, dulceaţă, băuturi răcoritoare. Afinul este o importantă plantă meliferă.