Agrişul (Grossularia Mill.) este un arbust cu înălţimea de 60-150 cm, bine ramificat, cu ramurile arcuite, cu ghimpi simpli, cu scoarţa tulpinilor brună-cenuşie. Frunzele sunt palmat-lobate, cu baza cordată, 3-5 digital-lobate, cu marginile adânc separate. Florile sunt solitare sau câte 2-3 în fiecare inflorescenţă, hermafrodite, verzui-roşiatice.

Fructul este o pseudobacă cu perişori, de formă sferic-globuloasă, ovală sau cu gât, de culoare verzuie-gălbuie sau roşcată, glabră sau pubescentă, care conţine câteva seminţe negricioase, având coloritul diferit: alb, verde, galben, roz, roşu, roşu-închis, aproape negru. Pieliţa fructului poate fi groasă, mijlocie, subţire, glabră. Înfloreşte în lunile mai-iunie. Între diferite soiuri există mici diferenţe.
Agrisul, un arbust cu inaltimea de 60-150 cm
Acest gen cuprinde 52 de specii, dintre care cea mai mare importanţă practică o au Agrişul European şi Agrişul de Altai.

Ca plantă cultivată este cunoscut încă din secolul al XV-lea, însă pe atunci nu era răspândită. Cele mai bune exemplare se cultivau pe lângă mănăstiri. Numai în secolul al XIX-lea în Europa au fost descrise în literatură soiuri cu fructe mici şi soiuri cu fructe mari. În ţara noastră agrişul s-a cultivat mai mult în grădinile din jurul caselor.

Cele mai potrivite pentru agriş se consideră terenurile plane, cu o bună circulaţie a aerului. Faţă de căldură şi umiditate agrişul nu manifestă pretenţii deosebite, creşte pe soluri de diferite compoziţii şi poate fi folosit ca protector contra eroziunii solului. Totuşi, cele mai indicate soluri sunt cele argilo-nisipoase, cu umiditate normală.

Agrişul se înmulţeşte prin butaşi, în răsadniţe sau chiar în câmp, iar după un an plantele, având 2-3 ramuri, se plantează pe loc definitiv. În condiţiile ţării noastre cea mai bună perioadă de sădire este octombrie-noiembrie. De obicei, se întrebuinţează butaşii de 1-2 ani, care se plantează la 2 m unul de altul.

În groapa de sădire se introduce băligar descompus şi se face irigare intensă. Lucrări de întreţinere: tăierea ramurilor bătrâne, de 1-2 ani. Plantaţiile se îngrijesc bine, se udă, se introduc îngrăşăminte. Rodeşte începând cu anul al treilea. Se acordă atenţie răritului şi înlocuirii ramurilor care îmbătrânesc. Agrişul dă roadă până la 15 ani.

Fructele de agriş au un conţinut apreciabil de compuşi chimici valoroşi, datorită cărora au o utilizare largă în alimentaţie. Bobiţele conţin zaharuri, pectină, acizi organici, vitaminele A, B, C, şi P, caroten şi unele microelemente: potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, cupru şi fosfor. Ele gelifică bine, putând fi utilizate şi în combinaţie cu alte fructe.

Din vremuri îndepărtate, în popor se cunosc particularităţile terapeutice ale agrişului. Decoctul din fructe şi frunze era întrebuinţat în cazuri de colici intestinale, diaree, ca diuretic şi colagog. Fructele proaspete se consumă ca un produs dietetic, recomandat copiilor, persoanelor în vârstă înaintată şi celor cu avitaminoze sau cu deficit de fier în organism. Agrişul este foarte folositor în cazuri de anemii, afecţiuni ale ficatului, rinichilor şi vezicii urinare. Frunzele de agriş sunt folosite ca hemostatic.

Agrişul este numit în popor „viţă de vie nordică". Se cultivă în general în grădini, mai rar în plantaţii mari. Din cauza ghimpilor, recoltarea este anevoioasă. Pomuşoarele sunt dulci-acrii şi nutritive, folosindu-se şi pentru prepararea diferitelor compoturi, sucuri, gemuri. Din pomuşoarele care nu au reuşit să se coacă (la nord) se prepară dulceaţă.

Important este că bobiţele de agriş pot fi consumate în stare proaspătă, la un diferit grad de coacere.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment