Florile sunt mici, dispuse în spice drepte, cu caliciul pâslos, redus la o singură foliolă obovată, cu corola bilabilată şi cu androceul din 4 stamine mai lungi decât corola, de culoare roşiatică. Fructele sunt nucule grupate câte patru în caliciul persistent. Au formă ovoidală, sunt netede, colorate de la galben la brun, cu un miros puternic. Înfloreşte din iulie până în septembrie.
Maghiranul este cunoscut din antichitate, fiind originar din Regiunea Mediterană. În flora spontană se întâlneşte şi acum în Africa de Nord şi Asia. Se cultivă în ţările din Europa, în China şi SUA. La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe mici pentru partea aeriană, folosită în stare uscată sau proaspătă, ca plantă condimentară.
Maghiranul se înmulţeşte prin semănatul direct în câmp, în luna aprilie. Este foarte important să fie ales terenul de cultivare. Fiind o plantă tomentoasă (reţine uşor praful), el nu se cultivă în apropierea drumurilor de pe care se ridică praf. În jurul plantaţiei se recomandă a se cultiva câteva rânduri de plante de protecţie (porumb, floarea-soarelui etc). Se seamănă cu semănători universale, la distanţa de 50 cm între rânduri şi la adâncimea de 0,5-1 cm. În zonele mai reci se înmulţeşte prin răsad. Pe loturile de lângă casă această plantă se poate înmulţi prin dezmembrarea tufei. În prima lună a creşterii, planta este foarte pretenţioasă faţă de îngrijire, cerând mai multe activităţi agrotehnice: plivit, praşile atente, irigare.
De la o cultură de maghiran în ţara noastră se obţin două recolte. Recoltarea se face la începutul înfloririi, cu secera, în zile frumoase, după ce s-a ridicat rouă. Plantele se usucă la umbră sau în mod artificial, întorcându-se de 2-3 ori pe zi. Iarba uscată corect are culoarea verde, mirosul şi gustul specific.
Cele mai bogate în ulei volatil sunt mai întâi florile şi vârfurile înflorite, apoi frunzele şi tulpinile. Uleiul volatil din maghiran are o compoziţie relativ simplă, conţinând alfa-terpen, gama-terpen, alfa-terpineol. În proporţii mai mici, mai conţine şi eugenol, carvacrol, cavicol, linalool, geraniol. El are un buchet de arome: de piper, mentă şi nucşoară, toate împreună formând o aromă deosebită. Părţile aeriene mai conţin lipide, glucide, flavonoide, acizi (rozmarinic, cafeic, clorogenic), vitamina C, caroten, tanin şi substanţe amare.
În scopuri medicinale, se întrebuinţează partea aeriană a plantei, recoltată în timpul înfloririi şi imediat uscată la umbră, precum şi uleiul volatil din ea. Acestea au efect antispastic, carminativ şi sunt utilizate pentru tratarea dispepsiilor stomacale. Ceaiul de maghiran stimulează digestia, măreşte pofta de mâncare, calmează colicile stomacale. Se recomandă şi pentru combaterea unor stări nervoase şi mai ales a insomniilor. Se administrează sub formă de infuzie, câte 2-3 ceşti pe zi, pentru tratarea dispepsiilor stomacale, ca antiseptic şi carminativ, precum şi în cazuri de meteorism abdominal şi dureri abdominale la adulţi.
Frunzele proaspete sau prăjite sunt picante, de aceea se folosesc în calitate de condiment pentru carne, ciuperci, ciorbe, salate şi băuturi, înlocuind piperul. Oţetul în care se macerează frunze de maghiran (5-7 zile) devine un condiment picant, întrebuinţat la prepararea salatelor. Murăturile în care se pun aceste frunze sunt deosebit de gustoase (castraveţi, tomate, dovlecei). Uleiul volatil aromatizează băuturile răcoritoare.