Alunul (Corylus avellana L.) este un arbust cu numeroase ramuri, cu înălţimea de până la 2- 5 m, cu tulpinile răsfirate, dezvoltate inegal. Frunzele sunt alterne, mari, cu peţiolul scurt, lung-ovate, pe margini dinţate, acuminate, partea superioară este verde-închisă şi aspră, iar cea inferioară - verde-deschisă, cu pufuşor pe nervuri.

Florile mascule sunt mici, nearătoase, dispuse în inflorescenţe ameforme, cilindrice, lungi, formate pe ramurile de un an încă din toamnă, iar cele femele au formă de muguri din care ies stigmate roşii. Fructul (aluna) este o nucă cu un înveliş lemnos tare, cuprins într-un invo-lucru carpelar cu lobi terminali, aşezat într-un înveliş verde, în formă de clopoţel; nucile sunt câte 2-5 la un loc, mai rar câte una. În interiorul endocarpului se găseşte miezul, adică sămânţa comestibilă. Înfloreşte în lunile martie-aprilie.

Alunul este originar de pe malul Mării Negre. În flora spontană este răspândit aproape în toată Europa, Asia Mică şi în Caucaz, prin păduri de foioase şi amestecate. La marginile pădurilor sau în locurile rămase după defrişarea (arderea) pădurilor, formează tufişuri dese, creşte prin râpi, pe malurile râurilor şi în amestec cu alţi arbuşti. Ridică fertilitatea solului prin căderea abundentă a frunzelor.

Ca plantă cultivată, a fost introdusă în secolul al VI- lea î.e.n. Grecii şi romanii antici consumau fructele arbuştilor spontani, îi răreau lăsându-i pe acei care aveau fructele mai mari şi coaja mai subţire. În zilele noastre, alunul este larg răspândit în Turcia, Spania, Franţa şi în alte ţări din Sudul Europei şi, de asemenea, în Moldova. Soiurile de alun au provenit de la patru specii botanice: alunul spontan, alunul ursăresc, alunul Fundici şi alunul din Tisman.

Alunul se deosebeşte prin rezistenţa sa la ger, preferând solurile umede şi fertile. Materialul săditor se obţine prin creşterea în pepiniere a butaşilor, până la un an, care se altoiesc şi se trec în sol deschis. Butaşii se plantează toamna, fiind în vârstă de 2-4 ani, la distanţa de 3x4 m. Înainte de plantare rădăcinile butaşilor se ţin într-un amestec de gunoi de grajd cu lut.

Se înmulţeşte şi pe cale vegetativă, prin puieţii ieşiţi din rădăcina arbuştilor mari. In primii ani puieţii cer o îngrijire suficientă, toamna şi iarna se ară adânc printre rânduri, iar primăvara şi vara se fac praşile cu afânarea solului şi cu irigări.

Arbuştilor li se taie regulat ramurile. Prima tăiere se face îndată după plantare, a doua - în noiembrie-decembrie, după ce au căzut frunzele de pe arbuşti, apoi în fiecare an se fac tăieri de întinerire. De fapt, prin tăieri, coroanei i se dă formă de vază, prin care se fac condiţii pentru a pătrunde soarele şi aerul. Plantele rodesc începând de la 4-5 ani.

Prin îngrijire bună, de la o tufă se poate obţine recoltă mai mult de 10 ani, după care arbuştii se înnoiesc. Unii arbuşti ating vârsta de 60-80 ani. Recoltarea se face când toate fructele sunt întunecate şi se despart uşor de înveliş, în lunile august- septembrie. Aluna are proprietatea de a se păstra, în condiţii normale, tot anul.

Alunele sunt foarte hrănitoare, conţin ulei gras, care nu se usucă, pentru că are acizi nesaturaţi; proteine, zaharuri (mai multă zaharoză), celuloză, vitaminele B1, B2, C, E, PP, caroten şi fier. Fructele în stare de lapte sunt bogate în vitamina C. Mai multe părţi ale plantei conţin substanţe tanante şi flavonoide, iar frunzele mai conţin ulei volatil, vitamina C, caroten, alcaloide şi antociani.

Din vremuri îndepărtate, aluna era cunoscută în medicina populară ca un tonifiant general şi sursă de energie. În cazuri de anemie, avitaminoze, se folosea cu miere ca un remediu de stimulare a secreţiei laptelui la mamele cu sugari. Ea serveşte ca aliment mai ales pentru adolescenţi, femei gravide, sportivi.

Se mai recomandă în cazuri de bronşite, friguri, calculoză hepatică, meteorism. Alunele sunt recomandate vegetarienilor. Decoctul din rădăcini şi din scoarţă, luate primăvara, este astringent, scade temperatura corpului. Infuzia din frunze şi din scoarţă de alun se prepară dintr-o lingură de plantă măcinată la 2 pahare de apă clocotită, se foloseşte în timpul zilei pentru tratamentul hipertrofiei prostatei, poate fi utilizată sub formă de cataplasme pentru tratamentul plăgilor atone şi ale rănilor ulceroase ale gambelor. Uleiul din alune este folosit ca antihelmintic.

Miezul de alună este alb, dulceag-uleios, mai hrănitor decât ciuperca albă şi carnea. Alunele se consumă proaspete, uscate şi prăjite, cele călite sunt foarte gustoase.

Uleiul din alune se aseamănă la gust cu cel de migdale şi este foarte apreciat în industria alimentară, dar cea mai mare parte serveşte ca materie primă în industria de parfumerie, de producere a săpunului şi a vopselelor.

După extragerea uleiului, din alune se produc cele mai bune soiuri de halva. Miezul de alune se foloseşte pentru producerea ciocolatei, bomboanelor, torturilor, cremelor etc., iar făina de alune este adăugată în produse de panificaţie. Tot din ele se prepară o băutură, care aminteşte cafeaua. Făina nu-şi pierde calităţile gustative şi nutritive mai mult de 2 ani.

Din făina de alune se poate prepara „lapte", în ea adăugându-se apă şi lăsându-se pe 12 ore, după care se freacă în piuliţă. La masa obţinută se adaugă încă 9 părţi de apă. Se agită periodic 4 ore, apoi se fierbe, se filtrează şi se adaugă sare şi zahăr după gust.

Din frunzele tinere de alun se stoarce suc, care este folosit pentru tratamentul afecţiunilor intestinale, al anemiei, avitaminozei, hipertrofiei prostatei. Se administrează intern, câte 1-2 linguri de suc cu tot atâta miere, de 3-5 ori pe zi, înainte de mese. Frunzele tinere pot fi folosite pentru sarmale şi ca surogat de cafea.

Prepararea uleiului din alune: miezul de alune măcinat se amestecă cu apă şi se încălzeşte. Masa caldă se pune într-o bucată de tifon şi se strânge la presă pentru a se scurge uleiul care se foloseşte în parfumerie (pentru fabricarea săpunului, rujului, cremelor), pentru producerea de vopsele, lacuri, lumânări.

Lemnul de alun, cu toate că nu este prea gros, este folosit pentru confecţionarea mobilei cu piese încovoiate, a scaunelor, diferitelor cercuri, instrumente, bastoane. Din ramurile mai subţiri se împletesc garduri, coşuri. Se preparară cărbune medicinal de înaltă calitate, care mai este folosit în pirotehnică şi pentru desen, rămăşiţele din lemnărie sunt folosite pentru curăţarea vinului şi a oţetului. Scoarţa conţine până la 10% de tanin, care este folosit în tăbăcărie.

Frunzele de alun sunt preferate de animale, mai cu seamă de capre. Arbustul este foarte decorativ, de aceea este sădit în parcuri şi grădini, fructele lui constituind un aliment de bază pentru veveriţe. Alunul este sădit pe povârnişuri şi în râpi pentru consolidarea solului. El este un bun melifer care dă nectar primăvara devreme.