Florile sunt mici, albe, dispuse în raceme. Fructele sunt sferice sau cordiforme, având circa 1-2,5 cm în diametru, albe, negre, roşii, roze, la gust dulci, unele amărui. Înfloreşte în lunile aprilie - mai, se coc în lunile mai-iunie.
Arborele este originar din regiunea cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, Asia Mică, Iran, Europa Centrală şi cea de Sud. Sâmburii de cireşe au fost găsiţi în locurile primelor aşezări ale oamenilor din Europa de Vest: Elveţia, Italia de Nord, Germania şi Sudul Suediei.
Este greu de spus când a apărut cultura cireşului, însă în Grecia şi în Roma Antică ea era bine cunoscută şi cultivată. În evul mediu ea era răspândită în toată Europa de Vest şi Centrală. Primele informaţii despre această plantă se întâlnesc în lucrările renumitului enciclopedist roman Varona încă din secolul 1 î.e.n. Mai târziu, vestitul comandant de oşti Lucull a adus la Roma cireşele din Cerasosa, de unde a şi provenit denumirea latină a acestei plante - Cerasus.
Cireşul creşte în flora spontană, în pădurile din zona muntoasă, în multe regiuni cu climă moderată.
Înmulţirea cireşului cultivat se face prin altoire în pepiniere, de unde după doi ani, cu început de coroană, puieţii se plantează în sol la distanţa de 4-8 m între plante. Cireşul cere soluri uşoare, nisipo-lutoase, permeabile pentru aer şi apă, însă nu suportă când apele subterane sunt prea la suprafaţă.
Locul de plantare e de dorit să fie cu expoziţia la soare, iar solul să fie bogat în calciu şi bine aerisit, altfel copăceii se dezvoltă încet şi rodesc slab. Plantaţiile de cireşi au evoluat de la cele izolate în grădini la cele clasice, în câmp cu spaţii mari.
La 2-3 ani se fac tăieri de formare a coroanei. Coroana se formează etajată, urmărind ca ramurile din mijlocul coroanei să nu fie prea dese, adică coroana trebuie să fie rară şi bine luminată. Rodul începe de la 4-5 ani.
Cireşul creşte şi rodeşte până la 100 de ani. Soiurile cunoscute la noi sunt timpurii (rodesc de la 3-6 ani de la plantare) şi târzii (rodesc de la 7-8 ani de la plantare). Fructele se coc prin lunile iunie - iulie. Pentru transportare se culeg cu 4-5 zile înainte de coacerea deplină.
Cireşele sunt dulci, deoarece conţin foarte puţini acizi organici, zaharuri (predomină levuloza), taninuri, pectine. Mai conţin caroten, acid nicotinic şi o cantitate mică de vitamina C. Fructele roşii-închise sunt bogate în vitamina P, coloranţi, cumarine, acid salicilic, microelemente (mult potasiu, magneziu, cobalt, fosfor, fier şi ceva mai puţin bor, mangan, cupru, zinc şi rubidiu). Ele sunt cele mai bogate dintre toate fructele în fier şi sunt de folos anemicilor.
Cireşele au acţiune puternic depurativă; ele elimină colesterolul şi alcalinizează sângele, întăresc imunitatea, au efect antirahitic şi antireumatismal. Acţionează favorabil în caz de gastrită, arterioscleroză, obezitate, gută, artrite, calculoze (urinară şi biliară), afecţiuni intestinale şi constipaţii, combat diareea.
Codiţele de cireşe conţin săruri de potasiu, derivaţi flavonici, taninuri de natură catehică, datorită cărora au acţiune diuretică. Ele se folosesc sub formă de decoct, preparat din 3 linguri de codiţe la 1/2 litru de apă. Conţinutul se fierbe la foc domol 15 minute, apoi se filtrează. Toată cantitatea se bea în cursul zilei, ajutând astfel rinichii şi ficatul. Acţiunea diuretică se măreşte dacă în decoct sunt adăugate frunze de mesteacăn, merişor, urzică, măceşe.
Pe crengile copacului uneori apare un clei vegetal, alcătuit din polisacharida arabina cca 50%, care se foloseşte în tratamentul artritelor. Dizolvat în apă, este folosit în tratamentul pecinginei. Scoarţa copacului este bogată în substanţe tanine, iar miezul sâmburilor - în ulei eteric şi ulei gras, glucozidă amigdalină, enzimă emulsină.
Masca din cireşe proaspete tonifică pielea.
Cireşele proaspete sunt laxative şi foarte folositoare în alimentaţie. Ele sunt un fruct timpuriu, se consumă mai des proaspete, însă din ele se prepară compoturi, dulceaţă, sucuri, băuturi răcoritoare. Din miezul sâmburilor se extrage ulei uşor volatil, folosit la aromatizarea băuturilor.
Cleiul vegetal se întrebuinţează în industria vopselelor. Prin hidroliza lui se obţine 59% de arabinoză, din care se produce gumiarabicul - substanţă foarte necesară pentru acuarele. Uleiul volatil se mai utilizează şi în industria parfumului. Scoarţa copacului se foloseşte la tăbăcirea pieii. Importanţa lemnului de cireş este cunoscută bine. Mobila din cireş este foarte frumoasă.