Florile sunt de trei tipuri: mascule, femele şi hermafrodite, uneori toate dispuse pe acelaşi arbore. Cele mascule sunt dispuse în cime a câte 3 la subsuoara frunzelor, având corola şi caliciul tetralobat şi 13-16 stamine în interior; floarea centrală poate fi hermafrodită.
Cele femele, solitare, sunt dispuse tot la subsuoara frunzelor şi au corola galbenă, tubuloasă, cu 8 stamine sterile. Fructul este o bacă mare de cca 3-7 cm în diametru, rotundă, mai des turtită, de culoare galbenă- aurie, cu sau fără seminţe, comestibilă. Înfloreşte în luna mai.
Este originar din China, Japonia şi Statul Virginia, unde se întâlneşte şi în prezent în flora spontană. În China curmalul se cultivă de acum peste 3000 ani. De la sfârşitul secolului trecut el a început a fi cultivat şi în alte regiuni cu climă caldă sau subtropicală, în ţările Asiei, Americii de Sud şi în Europa.
Primele plantaţii de curmali au fost făcute în anul 1889 în Suhumi. În prezent, plantaţii industriale sunt în Georgia, Azerbaigean, în Crimeea şi în Sud-Estul Asiei Mijlocii. Mai des, se cultivă 2 specii de curmale: curmalul japonez şi curmalul de Virginia. În calitate de portaltoi pentru cultură serveşte curmalul caucazian sau cel spontan, cu fructele mici, de culoare neagră-albastră, cu brumă pe ele, la gust foarte astringente. Creşte în păduri, pe ţărmul Mării Negre.
După rezistenţa la ger curmalul întrece alte culturi fructifere din zona subtropicală: partea aeriană a arborelui se pierde numai la temperaturi mai joase de minus 20-22°C. Curmalul care creşte în preajma Ghelengicului suportă temperaturi până la minus 25°C. Aici el rodeşte regulat şi dă o recoltă bună.
Pentru creşterea şi dezvoltarea normală plantele au nevoie de minimum 17-19°C, iar la înflorire - de 20-22°C. Curmalele se coc începând din luna octombrie şi până în luna decembrie. Pentru transportare sunt recoltate fructele încă tari, iar pentru consum pe loc cele portocalii sau roşii, care se turtesc puţin printr-o apăsare uşoară. Curmalele nu se tem de îngheţuri şi pot rămâne pe pomi timp îndelungat. Arborii rodesc 50-60 de ani, dar trăiesc tocmai 400-500 de ani.
Curmalele sunt foarte hrănitoare. Ele conţin multe zaharuri, caroten, vitamina C, proteine, grăsime, substanţe pectice şi minerale, mai cu seamă fier, magneziu şi nichel. În fructe lipsesc acizii şi prin aceasta se explică gustul dulce al lor. Fructele care nu sunt pe deplin coapte sunt foarte astringente, însă după coacere, astringenţa dispare. Spre toamnă, în frunzele de curmal se acumulează multă vitamină C şi substanţe tanante.
Datorită prezenţei compuşilor fenolici, fructele au acţiune bactericidă. Ele sunt întrebuinţate în cazuri de avitaminoze şi anemii. Decoctul din fructe şi frunze are acţiune expectorantă şi se recomandă pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii superioare. Pe locul cu furuncul sau cu răni se aplică cataplasme din decoct de frunze.
Sucul din curmale se obţine după înmuierea lor în apă, la temperatura de 30-40°C sau după dezgheţarea lor, care înlătură gustul amar. El are acţiune astringentă, antiinflamatoare, tonică, bactericidă şi antiseptică. Este indicat pentru tratarea afecţiunilor gastrointestinale, avitaminozelor, anghinei, anemiei, unor afecţiuni ale gingiilor. Se administrează câte 1/4 - 1/2 de pahar cu o lingură de miere. Sucul conservat este un concentrat de vitamina C şi caroten.
Curmalele coapte sunt suculente, dulci, cu gust făinos; se consumă proaspete sau uscate. Din ele se face jeleu, ţucate, dulceaţă, marmeladă. Sucul fiert până la consistenţa mierii conţine 50% de zaharuri şi este întrebuinţat în arta culinară. Se mai adaugă în făina de grâu când se coace o pâine deosebită.
Curmalul este preţuit şi ca plantă decorativă. Lemnul său este foarte dur, elastic şi putrezeşte foarte greu. Din lemn se confecţionează instrumente muzicale, piese pentru industria de ţesut, pentru strungari şi lemnari, mobilă, se foloseşte ca material de construcţie. Seminţele de curmale servesc ca materie primă pentru producerea de cărbune activat şi surogat de cafea.