Frunzele sunt întregi, ovat sau ovat-eliptice, cu baza rotunjită, pe partea superioară de culoare verde-închisă, iar pe cea inferioară - verde-deschisă. Florile sunt mici, de culoare galbenă, cu pedunculul scurt, acoperit cu perişori deşi. Sunt aşezate câte 15-25 în inflorescenţe - umbele.
Fructul este de formă cilindrică sau elipsoidală, de culoare roşie, cu pieliţa subţire, elastică, lucioasă. Pulpa la maturitate completă devine moale, cu gust acrişor dulceag. Înfloreşte în lunile martie-aprilie, până la apariţia frunzelor.
Originară din Asia, această plantă vine din antichitate. Sâmburii ei au fost găsiţi în săpăturile arheologice, efectuate pe teritoriul oraşului grec Hersones din Crimeea. În stare sălbatică, sub formă de tufă cu înălţimea de 2,5 m, se întâlneşte şi azi în Rusia, Asia Mică, Peninsula Balcanică, Italia, Franţa, Spania, Moldova. Prin selecţie îndelungată au fost obţinute specii de corn cu fructe mari, suculente şi dulci, de diferite culori.
Cornul este puţin pretenţios faţă de sol, creşte bine pe povârnişurile însorite. Se înmulţeşte prin seminţe, drajoni. Se plantează la distanţa de 4-6 m, formându-se o tufă sau pomi care se altoiesc. Rodeşte începând cu anul 5-7, iar în condiţii favorabile de îngrijire bună poate rodi până la 100 de ani. Fructele se coc în luna septembrie.
Recoltarea coarnelor începe pe la sfârşitul lui august şi se termină pe la mijlocul lunii octombrie. Din cauza acidităţii şi conţinutului ridicat de taninuri, coarnele nu pot fi consumate decât numai după ce ajung la maturitatea deplină, când dispare excesul de aciditate.
Fructele de corn sunt bogate în acizi organici (mai ales, malic); în fructele de culoare roşie-închisă, conţinutul flavonoidelor este mai mare, de asemenea destul de mare este conţinutul de substanţe pectice, caroten, vitamina C, zaharuri, fitoncide, tanin, datorită căruia are gustul astringent, săruri de potasiu şi de fier. În frunze există tanin, rutină, zaharuri, iar în scoarţa ramurilor sunt taninuri şi fitoncide.
Încă din timpul lui Hippocrate, decoctul şi infuzia de coarne se considerau un bun remediu pentru tratarea multor maladii. Infuzia din flori de corn şi sucul din fructe se întrebuinţau pentru tratamentul frigurilor. Până în zilele noastre, acestea se folosesc în popor pentru stimularea apetitului şi pentru tratarea afecţiunilor gastrointestinale. Infuzia şi decoctul din fructe sunt un remediu pentru tratarea diareei şi a hemoragiei stomacale.
Coarnele au un efect antiscorbutic. Se cunoaşte un caz când în timpul primului război mondial se răspândise o epidemie de scorbut, care a fost combătută cu ajutorul lavaşului - produs preparat din coarne. Fructele sunt bune pentru reglarea metabolismului, în cazuri de anemie, pelagră, dermatite. Infuzia din crenguţe cu frunze este cunoscută ca diuretic şi colagog, iar cea din scoarţă este un bun tonifiant general şi stimulent al apetitului. Rădăcinile proaspete se folosesc în homeopatie, pentru tratamentul malariei.
Sucul se obţine din fructe prea coapte, despărţindu-se sâmburele de pulpă. La un kg de pulpă se ia 100 g de zahăr şi se fierbe într-un vas emailat 5-10 minute. Se filtrează prin tifon şi se adaugă apă 1:1 sau 1:2, se adaugă zahăr după gust şi se dă în clocot.
Sucul din fructe este indicat bolnavilor de diabet, câte 1/4-1/3 de pahar, cu 30-40 minute înainte de masă.
Fitoncidele din fructe şi mai ales cele din suc omoară bacteriile de tifos şi dizenterie. În cazuri de diaree se foloseşte sucul şi fructele zdrobite (cu sâmburi), frecate cu miere şi gălbenuş de ou. Sucul din flori şi fructe ajută la friguri. Dulceaţa de coarne face bine la răceală şi dureri de stomac. Nu este indicată persoanelor cu secreţia ridicată a sucului gastric.
Fructele proaspete se folosesc în industria alimentară, pentru prepararea sucului, marmeladei, siropului, pentru dulceţuri, paste, compoturi, băuturi răcoritoare. Ele pot fi adăugate la alte fructe la prepararea gemurilor şi a marmeladei.
Coarnele se păstrează pentru iarnă, fiind amestecate cu zahăr şi date la rece, îngheţate sau uscate. În Grecia, coarnele se sărează ca măslinele. Cele verzi se fierb în apă sărată, în ele adăugându-se frunze de dafin, mărar şi untdelemn, astfel preparându-se un produs foarte asemănător cu măslinele.
Lemnul de corn este foarte tare, cum este cornul vitelor, de unde a şi apărut denumirea de corn; are culoare galbenă-roşie, este un bun material pentru diverse lucruri de lemnărie. El este folosit în locul lemnului numit scumpul de cimişir. Din el se fac diferite mânere de lux. Cornul este un bun melifer.