Florile sunt dispuse în inflorescenţe dense, scutiforme, de culoare albă sau roză. Fructele sunt sferice (cu diametrul de 5-15 mm), lucitoare, de culoare neagră sau brună-albăstrie. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Este originar din America de Nord, unde se întâlneşte şi acum în stare spontană. Cultivarea acestei plante este legată de numele lui Miciurin. În anul 1900 el a obţinut butaşi din Germania, apoi a lucrat mult asupra selecţionării unor soiuri noi, cu fructe dulci. Primele mii de puieţi au fost plantate în Altai, în anii 1942-1945.
În ţara noastră aronicul se cultivă prin păduri, parcuri, în grădinile unor amatori. Există şi plantaţii industriale. Arbustul este decorativ, fructele lui sunt apreciate ca fiind comestibile şi medicinale. Planta nu este pretenţioasă faţă de căldură, rezistă la îngheţuri.
Preferă locuri deschise, luminoase, cu umiditate înaltă. Nu este pretenţioasă nici faţă de soluri. Se înmulţeşte prin seminţe, drajoni şi prin altoire. În pepiniere, din seminţe se cresc puieţii, care la un an-doi se plantează în sol la distanţa de 1,5-2 m. La 3-4 ani planta începe a rodi. Îngrijirea constă în praşile, irigare şi introducerea îngrăşămintelor.
Coroana arbuştilor nu se lasă prea deasă; ea se formează din cei mai puternici lăstari fructiferi, lăsându-se vreo 12 crengi. Fructele se coc în prima decadă a lunii august, nu se scutură şi se păstrează pe crenguţe până la îngheţuri. Perioada productivă durează până la 25-30 ani.
Recoltarea se face prin tăierea ciorchinilor şi uscarea fructelor la temperatura de 50-60°C. Fructele uscate se păstrează în cutii închise, în încăperi bine aerisite.
Fructele îngheţate şi cele uscate pierd astringenţa, devin mai dulci, cu gust mai plăcut, iar proprietăţile curative aproape că nu se pierd. Ele conţin până la 10% zaharuri, acizi organici, sorbitol, substanţe pectice şi tanante, microelemente (fosfor, cupru, magneziu, iod).
După conţinutul substanţelor fenolice P-active (catehine, antociane, flavonoide), aronicul este cea mai bogată dintre plante. Aronicul este o plantă polivitaminică: în fructul ei sunt vitaminele complexului B,C, E, K, PPr caroten. Seminţele conţin uleiuri grase.
Bobiţele de aronic ocupă un loc de frunte printre fructe prin proprietăţile lor de a mări elasticitatea şi permeabilitatea capilarelor. Fructele şi produsele obţinute din ele sunt foarte eficiente pentru bolnavi cu hipertensiune şi arterioscleroză, favorizând scăderea colesterinei din sânge. Consumul sistematic de fructe normalizează procesele de agitaţie în creier.
Pectinele leagă microbii patogeni şi alte substanţe toxice din intestine (de exemplu, metale grele - plumbul, cobaltul şi stronţiul), care nimeresc în organismul omului prin gazele din aerul poluat de transportul urban, favorizând eliminarea lor împreună cu bolul fecal.
Decoctul din fructe este un bun sudorific, indicat contra răcelilor. Preparatele din aronic sunt mai efective când sunt administrate împreună cu vitamina C (cu infuzie de măceşe sau coacăză). Din aronii se obţine suc, care este recomandat în cazuri de nefrite, diateză şi ca remediu de prevenire a arteriosclerozei, a avitaminozei P, a hiperfuncţiei glandei tiroide.
Sucul este folositor hipertensivilor de gradul I şi II. Se administrează câte 150 ml cu o lingură de miere, de 3 ori pe zi, cu 30 de minute înainte de mesele principale, cura durează de la 10 până la 30 de zile. În loc de suc se poate consuma câte 100 g de fructe proaspete, la fel cu 30 minute înainte de masă.
Sucul se obţine prin presarea fructelor. Se ia un kg de fructe la o jumătate de pahar de apă, se încălzesc până la 60°C timp de 15-20 minute, apoi se storc şi se sterilizează. Sucul cu pulpă se obţine cu storcătorul sau prin trecerea fructelor încălzite prin sită, adăugându-se 3 g de acid citric la 1 l de suc.
Persoanele cu hipotensiune şi cu coagulabilitatea ridicată a sângelui trebuie să nu facă abuz de aceste fructe.
În industria farmaceutică, fructele de aronic servesc ca materie primă pentru producerea vitaminelor C şi R Din fructele imature se obţine acid malic.
Din fructele proaspete ale aronicului se prepară gemuri, dulceţuri, sucuri, compoturi, paste, marmelade şi băuturi răcoritoare sau alcoolice. Planta este foarte decorativă, mai ales toamna, când frunzele devin roşii-aprinse, iar fructele negre.