Florile sunt unisexuat-dioice, numeroase (până la 2000), galbene, adunate în inflorescenţe axilare, acoperite cu înveliş. Fructele sunt drupe cărnoase, cilindrice, galbene sau roşii-brune. Sâmburii sunt cilindrici, elipsoidali, cu endosperm tare. Înfloreşte în diferite regiuni din luna februarie până în iunie.
Este originar din Africa de Nord, fiind o cultură foarte veche. În flora spontană nu este cunoscut, se presupune că a fost format prin hibridizarea curmalului de pădure cu câteva milenii î.e.n., pe teritoriul care acum este Iranul şi Afganistanul. În zilele noastre sunt cunoscute mai mult de 5000 de soiuri, răspândite în prezent în America de Sud, Africa de Nord, în Europa de Sud, Asia Mică.
Curmalul a avut un rol de seamă în istoria popoarelor din zonele de deşert ale Asiei şi Africii. De fapt, anume el a permis unor popoare să trăiască în deşert, fiind „pâinea" de bază a locuitorilor. La diferite popoare din deserturile Asiei şi cele ale Africii se consideră până în prezent o plantă sfântă.
In anul 1935, în Turkmenia Orientală au fost aduşi puieţi de curmal, care au format o plantaţie în condiţii climaterice foarte favorabile pentru creştere şi dezvoltare. În alte zone curmalul creşte doar ca un pom decorativ.
Curmalul se înmulţeşte prin seminţe, dar mai ales prin drajoni, care apar la arborii maturi, începând cu vârsta de 10-20 de ani. într-o plantaţie este recomandabil ca la 10-20 exemplare de femele să se sădească un exemplar de mascul.
Pomii se caracterizează printr-o rezistenţă mare la arşiţă, la soluri sărate, ei tolerează uşor umiditatea joasă a aerului, vânturile fierbinţi şi uscate, numai cu condiţia ca apele subterane să fie superficiale. Acolo unde cresc aceşti arbori, se formează oaze, se schimbă climatul, iar Ia umbra lor pot creşte cereale, legume, viţa de vie, citrice, măslin, migdal etc. - plante care ar arde sub soarele torid, dacă nu ar fi ocrotite de curmal.
Deşi are reputaţia de arbore de deşert, acolo el se află numai în mijlocul oazelor. Arabii spun: curmalul iubeşte să stea cu capul în foc şi cu picioarele în apă. Curmalul are nevoie de temperaturi nu mai joase de 30°C. Fructificarea începe de la 4-5 ani de vegetaţie. Polenizarea florilor se face mai des artificial, cerând multă muncă manuală. Curmalul trăieşte până la 100 de ani. În diferite ţări recoltarea fructelor se face în diferite perioade, din mai până în decembrie, prin tăierea inflorescenţelor cu fructe.
Soiurile cele mai răspândite sunt cele „moi", cu zaharuri puţine. Ele se consumă în stare proaspătă; pulpa fructului este dulce. Cele mai numeroase soiuri se recoltează verzi; se coc mai departe la soare, apoi se comercializează cu denumirea de curmale uscate şi semiuscate.
Curmalele uscate conţin zaharuri, ulei gras, proteină, celuloză, săruri de potasiu, magneziu, fosfor şi fier. Sunt cele mai nutritive din toate fructele cultivate.
Curmalele au şi proprietăţi curative. Datorită potasiului, ele sunt foarte folositoare pentru bolnavii cu afecţiuni ale sistemului cardiovascular. Sunt recomandate pentru persoanele cu astenie fizică, cu extenuare a organismului în urma unor eforturi fizice, antrenament sportiv, anemie şi tuberculoză ca un produs foarte nutritiv şi caloric. Ele sunt folosite ca tonifiant muscular şi al sistemului nervos. Curmalele sunt bune în cazuri de pareză şi pentru suferinzii de dureri de şale şi articulaţii.
Curmalele se consumă crude, uscate, fierte şi prăjite. Din ele se prepară jeleuri, gemuri, băuturi. Popoarele băştinaşe mai fac din ele făină. Din tulpină se obţine un suc care este băut proaspăt şi care înlocuieşte untul şi zahărul în preparatele culinare.
Frunzele de curmal şi miezul din sâmbure, tratate cu apă clocotită, servesc ca furaj pentru capre, cămile şi cai. Trunchiul, frunzele şi inflorescenţele se prelucrează, obţinându-se câteva sute de produse, inclusiv fibre pentru ţesături, funii, coşuri, unelte pentru nave etc. Trunchiul este folosit în calitate de material de construcţie şi combustibil.