Măceşul (Rosa L) este un arbust înalt până la 3,5 m, cu tulpina ramificată de la bază, având pe ramuri numeroşi ghimpi. Frunzele sunt imparipenat compuse, formate din 2-3 perechi de foliole ovale, dispuse altern. Florile sunt roze, izolate, câte odată câte 3-5 pe ramuri subţiri.

Are pseudofructe cărnoase, globulare sau elipsoidale, la început verzi, apoi portocalii, iar la maturitate roşii, în interior cu seminţe numeroase (în realitate fructe, numite achene), galbene, iar perişorii sunt albi-gălbui. Înfloreşte în luna iunie.

Măceşul este răspândit aproape prin toată Europa, Siberia de Est şi de Vest. El nu suportă umbra, de aceea creşte mai mult în poienele pădurilor de foioase sau pe marginea acestora, pe coaste cu expunere însorită, pe marginea drumurilor şi a căilor ferate.

Creşte pe diferite soluri, în afara celor nisipoase şi sărace, pe mlaştini şi soluri cu ape subterane superficiale. Ca plantă vitaminoasă, măceşul este introdus în cultură şi se cultivă în gospodării silvice. Sunt obţinute noi soiuri, care se caracterizează prin fructe mari, prin conţinut ridicat de vitamine, prin crengi mai puţin ghimpate şi a.

Se înmulţeşte prin seminţe sau pe cale vegetativă. Peste 2-3 ani dă fructe. Măceşele se recoltează imature, din luna august până în noiembrie, înainte de căderea brumelor, altfel ele pierd o mare parte din vitamine. Fructele culese se usucă în aer liber sau în uscătorii, la temperatura de 80-100°C.

Principala valoare a măceşelor este conţinutul lor ridicat de vitamine. În fructele de măceş vitamina C se găseşte în cantitate de 80-100 ori, vitamina P de 10-15 ori mai mare decât în portocale, lămâi, mandarine şi mere.

Dar cel mai important este că în măceşe lipseşte fermentul ascorbinaza, care distruge acidul ascorbic (vitamina C). În timpul recoltării, la maturitatea deplină a fructului, cantitatea vitaminei C este maximă. Măceşele moi, răscoapte sau îngheţate, conţin cu mult mai puţin vitamina C. Mai conţin vitaminele B2, E, K şi PP (rutozida), puţină vanilină, lecitină, acid nicotinic, acid dehidroascorbic, acid citric şi malic, pectine. Fructele sunt bogate în zaharuri, flavonoizi, caroten, săruri minerale (calciu, magneziu, potasiu, fosfor, mult fier), substanţe tanante. Fructele uscate conţin de 2 ori mai puţine vitamine şi săruri minerale.

Pulpa uscată conţine vitamina C, provitamina A, vitamina P, acid nicotinic, flavonoizi, carotenoide, săruri minerale şi mici cantităţi de vitamine K, B1 şi B2. Frunzele de măceş conţin aceleaşi substanţe biologic active ca şi fructele.

Seminţele (achenele) conţin ulei volatil, în compoziţia căruia intră caroten şi beta tocoferol (vitamina E), lecitină, zaharuri etc. Petalele florilor conţin ulei volatil, care prin proprietăţile lor se aseamănă cu cele de trandafir.

Măceşele sunt un remediu medicinal apreciat demult. Ceaiul şi infuzia din fructe era folosită de suferinzii de scarlatină, tifos, boli de rinichi şi ficat, boli de stomac şi intestine, tuberculoză pulmonară. Oamenii preţuiau şi foloseau frunzele şi chiar rădăcinile acestei plante. Cu sirop din frunze cu miere tratau inflamaţiile cavităţii bucale şi eczemele. Decoctul din rădăcini era folosit ca antihelmintic.

În prezent, măceşele sunt întrebuinţate pe larg în medicina oficială pentru tratarea avitaminozelor şi hipovitaminozelor, ca antiscorbutic şi stimulent al secreţiei gastrice (în cazuri de gastrite cu aciditatea scăzută) şi ca tonic vitaminizant pentru convalescenţi şi anemici. Ele ridică imunitatea organismului, împiedică dezvoltarea arteriosclerozei.

Datorită vitaminei C şi acidului dehidroascorbic, produsele pe bază de măceşe joacă un rol important în oxidoreducerile biologice şi în respiraţia celulară. Graţie conţinutului de vitamine, mai ales de vitamina P, măceşele au proprietatea de a scădea permeabilitatea şi fragilitatea capilarelor, mărind rezistenţa acestora, normalizând circulaţia sangvină periferică şi acţionând ca vasodilatator arterial.

Fiind un bun colagog şi coleretic, măceşele au însuşirea de a mări secreţia biliară şi sunt indicate în tratarea unor afecţiuni hepatice, în colecistite, colite şi ca antihelmintic. Din pulpa pseudofructelor se pot prepara siropuri şi vinuri, folosite în acelaşi scop ca şi decoctul. Tot din pulpa uscată a pseudofructului se face o pulbere care se ia câte 3-4 g pe zi. Această cantitate asigură necesarul de vitamina C pe o zi.

Acţiunea diuretică a măceşelor împiedică formarea calculelor renale, de aceea ele se recomandă pentru tratarea litiazei renale într-o cură îndelungată, reproducând iritaţii la rinichi. Se utilizează sub formă de decoct, care se pregăteşte din 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml de apă clocotită. Conţinutul se fierbe 10 minute, se lasă să se răcească şi se stoarce.

Decoctul cald sau rece se bea câte 2-3 căni pe zi, cu sau fără miere. El mai este un remediu antiinflamator, recomandat pentru tratarea inflamaţiilor intestinale. Este foarte folositoare şi infuzia pregătită în termos, din 2 linguri de fructe zdrobite la 1 l de apă clocotită şi lăsată pe 8-10 ore. Infuzia preparată prin această metodă, care păstrează toate vitaminele, poate fi întrebuinţată maximum 2 zile.

Infuzia din frunze ajută la tratarea dereglărilor gastrointestinale. Iar uleiul gras, preparat din seminţe, este de neînlocuit în tratamentul afecţiunilor gastrointestinale, a arsurilor, plăgilor ş.a.

Rădăcinile de măceş sunt întrebuinţate pentru inflamaţiile căilor urinare, sub formă de decoct: se iau 2 linguri de rădăcini mărunţite la un pahar de apă, se fierb 15 minute şi se lasă pe 2 ore, apoi se strecoară şi se bea câte 1/2 de lingură de 4 ori pe zi, înainte de mese, timp de 15 zile.

Sucul se prepară din fructe maturizate, curăţate de seminţe şi perişori, opărite cu apă clocotită 2 minute, apoi date prin sită sau prin storcător. Masa se amestecă cu sirop fierbinte (300 g de zahăr la 1 I de apă), pregătit din apa în care au fost opărite. Se încălzeşte la foc domol până la 70-85°C 5 minute, apoi se toarnă în vase sterilizate.

Notă: După întrebuinţarea internă a preparatelor de măceş cavitatea bucală trebuie spălată cu apă călduţă, deoarece acizii pot distruge emailul dinţilor.

Uleiul din seminţe de măceşe este utilizat extern, la diferite răni, dermatoze, inflamaţii ale gingiilor.
Măceşele intră în componenţa ceaiurilor aromatice, a ceaiului hepatic şi a celui tonic-aperitiv. Sunt bine cunoscute ceaiurile din măceşe cu coacăză neagră, bobiţe de aronie şi alte fructe.

Măceşul este cunoscut nu numai ca plantă medicinală. Din partea cărnoasă a pseudofructelor, fără seminţe, se prepară gem, dulceaţă, compot. Din măceşe uscate se pot pregăti diferite băuturi dietetice şi răcoritoare. Fructele sunt întrebuinţate în industria alimentară pentru fabricarea concentratelor, bomboanelor, iar în industria farmaceutică din măceşe se produce ulei, sirop. Măceşul este utilizat şi ca plantă decorativă, acesta întâlnindu-se în parcuri, grădini, în garduri verzi.