Zmeurul (Rubus idaeus L.) este un arbust stufos, ghimpos, cu înălţimea de până la 1,5 m, cu tulpini drepte, spre vârf arcuite, cu ghimpi drepţi şi deşi. Sistemul radicular este alcătuit din rădăcini subţiri şi lungi. Frunzele sunt alcătuite din 3-7 foliole oval-lanceolate, dinţate inegal pe margine, lipsite de peţiolul principal, verzi pe faţa superioară, albicioase pe cea inferioară.
Florile sunt mici, albe, dispuse în umbele, în vârful ramurilor din anul trecut sau la subsuoara frunzelor, unde se formează muguri generativi, din care în anul următor apar ramurile de rod cu frunzuliţe şi inflorescenţe.
După rodire, adică în al doilea an de viaţă, tulpina se usucă. Fructul globulos sau semiglobulos, mai alungit la plantele de cultură, este o polidrupă roşie, zemoasă, cu caliciul persistent, fin, suculent, cu miros plăcut şi gust acrişor, foarte aromat.
Înfloreşte din lunile iunie-iulie, se coace în iulie-august. Creşte spontan în emisfera nordică a globului, mai cu seamă în Europa şi mai rar în Asia, prin locuri stâncoase, luminişuri de păduri, în regiuni deluroase şi muntoase.
Săpăturile şi descoperirile făcute în Elveţia atestă faptul că omul primitiv se alimenta cu fructe, inclusiv cu zmeură. Zmeurul şi murul sunt plante fructifere, cunoscute şi în antichitate. Pliniu i-a dat zmeurului denumirea de Rubus Idaeus, fiind socotit ca originar de pe muntele Ida din Creta.
Zmeurul a început să fie cultivat din secolul al XIV-lea. În evul mediu a fost cultivat prin grădini, mai ales în jurul mănăstirilor, ca plantă medicinală. Primele date cu privire la cultura zmeurului se referă la prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Pentru teren se aleg pante line, cu expoziţia nordică şi nord-vestică, bine ocrotite de acţiunea vânturilor. Se dă preferinţă solurilor bogate, cu o compoziţie mecanică uşoară şi mijlocie. După sădire se face tăierea plantelor lăsând doar 15-20 cm de tulpină la suprafaţa solului. Se mai recomandă udări, stârpirea sistematică a buruienilor şi afânarea solului.
În fiecare an, primăvara devreme, se înlătură tulpinile care au rodit anterior şi lăstarii slab dezvoltaţi, care îndesesc peste măsură rândul. Lăstarii rămaşi se scurtează până la 80-100 cm de la suprafaţa solului. În ţara noastră sunt numeroase varietăţi de zmeur dintre care unele au tulpini cu ghimpi deşi şi frunzele albe- tomentoase în partea inferioară.
Rubus idaeus var vulgaris - zmeurul roşu european - creşte spontan. Unele soiuri sunt sensibile la gerurile uscate, în iernile fără zăpadă, în schimb, datorită sistemului lor radicular dezvoltat la adâncime, rezistă bine la secetă.
Durata de viaţă - 8-12 ani, depinde de condiţiile mediului ambiant şi de nivelul agrotehnic.
Frunzele tinere, fără peţiolul principal, se folosesc în scopuri terapeutice, înainte şi în perioada înfloririi.
Fructele de zmeur sunt destul de bogate în elemente nutritive, conţinând zaharoză, substanţe proteice, acid malic şi acid ascorbic. Sunt de două ori mai bogate în proteine decât merele şi perele. Ele mai conţin zaharuri şi acizi organici (citric, malic), precum şi acid salicilic. Se folosesc ca astringent, sub formă de decoct, în cazuri de diaree, şi ca dezinfectant.
În cazuri de afecţiuni faringiene se folosesc ca gargară, sub formă de infuzie. Intră în compoziţia ceaiului aromat. Conţine tanin, vitamina C, flavonoide. Frunzele de zmeur contribuie la diminuarea acidităţii gastrice. Infuzia se prepară dintr-o lingură de frunze la o cană de apă şi se beau 2 căni pe zi, între mese.
Având o rezistenţă slabă la păstrare şi transportare, cea mai mare parte de producţie este utilizată sub formă de derivate (suc, sirop, dulceaţă, gem, lichior etc.). Sucul şi siropul de zmeură sunt dintre cele mai apreciate băuturi răcoritoare.
Fiind o plantă de talie mică, zmeurul ocupă spaţiu redus şi se consideră printre semiarbuştii cei mai indicaţi pentru cultura pomicolă din grădinile din jurul caselor.
Având o mare capacitate de înmulţire prin drajoni sau marcotaj natural şi fixând bine solurile, această plantă poate fi utilizată în benzile anticorozionale.