Thomas Jefferson, al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi autorul Declaraţiei de Independenţă, s-a născut în 1743, în Shadwell, Virginia. Tatăl lui era în acelaşi timp funcţionar şi un plantator prosper, care i-a lăsat fiului o avere considerabilă. Jefferson a urmat cursurile Colegiului William & Mary timp de doi ani, dar l-a părăsit fără să fi obţinut diploma. Jefferson şi-a consacrat următorii şapte ani practicării avocaturii şi cultivării plantelor. A devenit şi membru al camerei inferioare a parlamentului local.

Primul eseu important al lui Jefferson, "Privire sumară asupra drepturilor în armata britanică", a fost scris în 1774. În anul următor, s-a numărat printre delegaţii Virginiei la al II-lea Congres Continental, iar în 1776 a elaborat prima variantă a Declaraţiei de Independenţă.

Spre sfârşitul anului îl regăsim în adunarea legislativă a Virginiei, unde a jucat un rol însemnat în adoptarea unor reforme majore. Două din cele mai importante propuneri legislative au fost "Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă" şi "Propunere pentru extinderea cunoaşterii", care se ocupa de învăţământul public.

Propunerile privitoare la educaţie includeau: şcoală publică elementară la îndemâna tuturor; o universitate de stat în care cei mai dotaţi să poată primi o instruire superioară; un sistem de burse. Planul lui educaţional nu a fost adoptat de statul Virginia la vremea respectivă, deşi proiecte similare existau în mai toate statele.

"Statutul libertăţii religioase" este demn de atenţie, pentru că pledează pentru o toleranţă religioasă absolută şi pentru separarea completă a statului de Biserică. (Înainte, Biserica Anglicană fusese oficializată în Virginia.) Propunerea lui Jefferson a întâmpinat la început o puternică opoziţie, dar în cele din urmă a fost adoptată de legislativul din Virginia (1786). Aceleaşi idei şi-au găsit expresia în declaraţiile drepturilor din alte state, iar mai târziu şi în Constituţia Statelor Unite.

Jefferson a fost guvernator al Virginiei între 1779 şi 1781. A urmat retragerea sa din viaţa politică, pe parcursul căreia a scris singura sa carte, "Însemnări despre statul Virginia". Lucrarea conţine, printre altele, o declaraţie fără echivoc a lui Jefferson, în care acesta condamnă instituţia sclaviei. În 1782, soţia lui Jefferson s-a stins din viaţă. (Fuseseră căsătoriţi timp de zece ani şi avuseseră şase copii.) Deşi încă destul de tânăr, Jefferson nu s-a mai recăsătorit.

Curând, Jefferson a revenit în politică şi a intrat în Congres. Acesta a adoptat o propunere a lui pentru introducerea sistemului monetar zecimal. Dar propunerea similară privind sistemul zecimal de greutăţi şi măsuri {înainte chiar de apariţia sistemului metric) a fost respinsă. A mai formulat o propunere de abolire a sclaviei în noile state, însă a fost învins la un vot diferenţă.

În 1784, Jefferson s-a dus în Franţa, într-o misiune diplomatică. Acolo a devenit curând succesorul lui Benjamin Franklin ca ambasador al Statelor Unite. A stat în Franţa cinci ani, pe parcursul cărora, în absenţa sa, a fost concepută şi ratificată Constituţia Statelor Unite. Jefferson s-a numărat printre partizanii adoptării unei Constituţii, dar, ca mulţi alţii, credea cu tărie că aceasta ar trebui să conţină şi o declaraţie a drepturilor.

Jefferson s-a întors în America la sfârşitul anului 1789 şi a fost numit curând primul secretar de stat. În Cabinet a izbucnit un conflict între Jefferson şi Alexander Hamilton, care era secretarul Trezoreriei şi ale cărui concepţii politice se deosebeau radical de acelea ale lui Jefferson. În ţară, suporterii lui Hamilton s-au organizat şi au format un Partid Federalist. Suporterii ideilor lui Jefferson s-au reunit şi ei şi au alcătuit Partidul Democrat-Republican, care în cele din urmă a devenit cunoscut sub numele de Partidul Democrat.

În 1796, Jefferson a candidat pentru preşedinţie, dar a fost întrecut de John Adams. Conform prevederilor constituţionale de pe vremea aceea, el a devenit vicepreşedinte. În 1800 a candidat din nou şi de data aceasta l-a învins pe Adams.

Ca preşedinte, Jefferson a fost moderat şi conciliant cu foştii oponenţi, creînd astfel un valoros precedent în Statele Unite. Din punctul de vedere al efectelor de durată, cea mai notabilă acţiune guvernamentală din timpul mandatului său a constituit-o cumpărarea Louisianei, care a dublat practic suprafaţa Statelor Unite.

Această achiziţie, reprezentând, poate, cel mai mare transfer de teren pe cale paşnică din istorie, a permis transformarea Statelor Unite într-o mare putere, constituindu-se într-un eveniment de o mare importanţă în perspectivă. Dar Jefferson n-a fost singurul artizan al acestei tranzacţii. Liderul francez, Napoleon Bonaparte, prin decizia crucială de a vinde Louisiana Statelor Unite, a purtat principala răspundere pentru acest transfer.

Dacă ar trebui să recunoaştem vreun merit special unui american, acesta n-ar fi Jefferson, care nu şi-ar fi imaginat niciodată o tranzacţie de o asemenea anvergură, ci mai degrabă trimişilor americani la Paris, Robert Livingston şi James Monroe care, profitînd de acea ocazie extraordinară, şi-au depăşit mandatul diplomatic şi au negociat achiziţionarea enormului teritoriu. (Este de remarcat că Jefferson, care şi-a scris propriul epitaf, nu a inclus acea tranzacţie printre principalele sale realizări.)

Jefferson a fost reales în 1804; totuşi, în 1808 a decis să nu mai candideze, consolidând astfel precedentul stabilit de George Washington. Jefferson s-a retras în 1809, iar singura lui activitate guvernamentală ulterioară a constituit-o contribuţia la înfiinţarea universităţii Statului Virginia (oficializată în 1819).

Şi-a văzut, deci, împlinit o parte din programul propus legislaturii din Virginia cu patruzeci şi trei de ani în urmă. Jefferson a murit pe 4 iulie 1826, la a cincizecea aniversare a Declaraţiei de Independenţă, după optzeci şi trei de ani plini, bine folosiţi de viaţă.

Pe lângă harul politic, Jefferson avea şi multe alte talente. Cunoştea cinci sau şase limbi străine; era interesat de ştiinţele naturale şi de matematică; a fost un fermier plin de succes, care s-a angajat în cultivarea ştiinţifică a pământului. De asemenea, a fost şi fabricant, inventator de mică anvergură şi un arhitect înzestrat.

Datorită calităţilor personale atât de neobişnuite ale lui Jefferson, este uşor de supraestimat impactul lui asupra istoriei omenirii. În stabilirea adevăratei lui importanţe, ar trebuit să luăm în considerare Declaraţia de Independenţă, deoarece conceperea acesteia este apreciată ca o realizare ieşită din comun.

În primul rând se impune precizarea că Declaraţia de Independenţă nu este parte a sistemului legislativ al Statelor Unite; importanţa ei preliminară rezidă în afirmarea idealurilor americane. Mai mult, ideile exprimate în ea nu-i aparţineau lui Jefferson, ci derivau în mare parte din scrierile lui John Locke. Declaraţia nu era filozofie originală, şi nici nu fusese concepută în acest sens; mai degrabă îşi propunea să fie o exprimare concisă a gândurilor deja împărtăşite de mulţi americani.

Războiul începuse, de fapt, în aprilie 1775 (cu mai bine de un an de zile înaintea Declaraţiei de Independenţă), cu bătăliile de la Lexington şi Concord. În lunile care au urmat acestor bătălii, coloniile americane au fost puse în faţa deciziei cruciale: să ceară independenţa totală sau să încheie un compromis cu guvernul englez?

În primăvara lui 1776, la Congresul Continental circula mai ales a doua variantă. Nu Jefferson, ci mai degrabă Richard Henry Lee, din Virginia, a fost cel care a propus, pe 7 iunie, declararea independenţei formale a coloniilor faţă de Marea Britanie.

Congresul a decis să amâne votul asupra rezoluţiei depuse de Lee şi a numit un comitet, condus de Jefferson, pentru a elabora un document public incluzând considerentele care ar fi justificat obţinerea independenţei. (Ceilalţi membri ai comitetului au fost destul de înţelepţi să-l lase pe Jefferson să conceapă aproape singur întreaga Declaraţie.) Congresul a discutat din nou moţiunea lui Lee pe 1 iulie, iar în ziua următoare a aprobat-o în unanimitate. Votul din 2 iulie a fost cel care a conţinut decizia crucială de declarare a independenţei. Abia ulterior s-a pus în discuţie textul lui Jefferson. Acesta a fost adoptat de Congres (cu câteva modificări) două zile mai târziu, pe 4 iulie 1776.

În epitaful lui, Jefferson a menţionat celelalte două fapte pentru care ar fi vrut cel mai mult să nu fie uitat. Una dintre acestea, înfiinţarea universităţii din Virginia, deşi meritorie, desigur, cu greu poate fi considerată suficientă pentru a-i permite să fie considerat unul dintre cei mai însemnaţi oameni din istoria omenirii. Cealaltă realizare, scrierea Statutului Virginiei pentru libertatea religioasă, este însă cu adevărat semnificativă.

Desigur, ideile generale ale libertăţii religioase fuseseră exprimate de câţiva filozofi proeminenţi înaintea lui Jefferson, inclusiv de John Locke şi Voltaire. Totuşi, statutul lui Jefferson depăşea cu mult ideile lui Locke. Mai mult, Jefferson a fost un politician care a reuşit să-şi vadă propunerile înglobate în acte legislative, iar propunerea sa a influenţat şi alte state, atunci când acestea şi-au conceput sistemul de drepturi civile.

Toate acestea conduc spre altă întrebare. În ce măsură este Jefferson răspunzător pentru introducerea Legii Federale a Drepturilor? Desigur, el era un reprezentant al celor care voiau să existe o asemenea lege; se număra chiar printre liderii intelectuali ai acelui grup. Dar Jefferson, care a lipsit din ţară din 1784 şi până la sfârşitul lui 1789, nu a fost în măsură să lupte pentru această lege în perioada imediat următoare Convenţiei Constituţionale; rolul principal în trecerea amendamentelor prin Congres a fost jucat de James Madison. (Congresul a adoptat amendamentele pe 25 septembrie 1789, înainte ca Jefferson să se întoarcă în Statele Unite.)

S-ar putea afirma că nu acţiunile oficiale ale lui Jefferson, ci mai degrabă atitudinile lui au avut cel mai puternic impact asupra Statelor Unite. Totuşi, este greu de spus în ce măsură erau ideile lui Jefferson cu adevărat acceptate de poporul american. Multe persoane care onorează numele lui Jefferson susţin totuşi idei politice contrare. De exemplu, Jefferson credea cu tărie în ceea ce numim astăzi „guvern restrâns".

O frază caracteristică (luată din discursul lui inaugural) este următoarea: „... un guvern înţelept şi cumpătat, care va opri oamenii să-şi facă rău unul altuia, care le va lăsa libertatea făcând apel la ingeniozitate şi dorinţă de a progresa..." Este posibil ca viziunea lui Jefferson să fie cea corectă, dar alegerile din ultimii cincizeci de ani au arătat că majoritatea publicului american nu s-a lăsat convinsă de cuvintele lui.

Un al doilea exemplu îl constituie opoziţia manifestată de Jefferson faţă de ideea ca ultimul cuvânt în materie de interpretare a Constituţiei să aparţină Curţii Supreme, care putea deci să declare o lege neconstituţională, chiar dacă fusese trecută prin Congres. El credea că aceasta ar încălca principiile guvernării democratice.

Dar o prea mare atenţie acordată detaliilor poate determina pierderea din vedere a esenţialului, aşa cum cineva nu mai zăreşte pădurea din cauza copacilor. Dacă facem un pas înapoi şi aruncăm o privire de ansamblu spre cariera lui Jefferson, o să înţelegem imediat de ce a fost descris ca fiind „ilustrul purtător de cuvânt al libertăţilor umane".

Chiar dacă unele dintre ideile sale îşi trag seva din cele ale unor personalităţi ca James Madison, John Locke sau Voltaire, alături de George Washington, Thomas Jefferson a jucat un rol decisiv în obţinerea independenţei ţării sale şi crearea instituţiilor democratice.