În anul 1066, ducele Wilhelm al Normandiei (circa 1027-1087), cu doar câteva. mii de oameni, a traversat Canalul Mânecii, în tentativa de a lua în stăpânire teritoriul Angliei. Încercarea lui îndrăzneaţă a reuşit - aceasta reprezentând ultima invazie încununată cu succes a Angliei.

Cucerirea normandă a însemnat mai mult decât obţinerea tronului pentru Wilhelm şi urmaşii lui. Ea a influenţat profund istoria ulterioară a Angliei, impactul fiind atât de puternic, încît este greu de crezut că Wilhelm însuşi şi-ar fi putut imagina consecinţele gestului său.

Wilhelm s-a născut în jurul anului 1027 la Falaise, un oraş din Normandia, Franţa. Era fiul nelegitim, dar unic, al lui Robert I, duce de Normandia. Robert a murit în 1035, în timp ce se întorcea dintr-un pelerinaj la Ierusalim. Înainte de plecare, el îl desemnase drept urmaş pe Wilhelm. Astfel, la opt ani, Wilhelm avea să devină duce de Normandia.

Departe de a-i da senzaţia de forţă şi bogăţie, succesiunea l-a făcut foarte precaut pe Wilhelm. Era doar un băieţel şi devenise suzeranul unor puternici baroni feudali. În mod firesc, ambiţia baronilor era mai mare decât loialitatea lor, drept pentru care, pe parcursul perioadei de anarhie ce a urmat, trei dintre gărzile lui Wilhelm au murit de moarte violentă, iar institutorul, a fost asasinat. Cu sprijinul regelui Henric I al Franţei, care teoretic era suzeranul lui, Wilhelm a avut şansa de a supravieţui în acele prime zile.

În 1042, deci în jurul vârstei de 15 ani, Wilhelm e ridicat la rangul de cavaler. După aceea, şi-a luat soarta în propriile mâini. El a reuşit să preia controlul asupra ducatului său, după nenumărate bătălii cu baronii feudali. (Statutul lui de copil nelegitim era un handicap politic serios, el fiind adesea numit „Bastardul"). În 1063, Wilhelm a reuşit să cucerească provincia vecină Mâine, iar în 1064 a fost recunoscut ca suzeran în Bretania, aflată, de asemenea, în vecinătatea Normandiei.

Din 1042 şi până în 1066, rege al Angliei a fost Eduard Confesorul. Deoarece acesta nu avea copii, s-au făcut numeroase manevre pentru desemnarea succesorului la tronul Angliei. Din punct de vedere al consangvinităţii, pretenţia lui Wilhelm de a-l moşteni pe Eduard părea prea puţin îndreptăţită: mama lui Eduard era soră cu bunicul lui Wilhelm. Totuşi, probabil datorită abilităţii lui Wilhelm, în 1051 Eduard avea să-i promită succesiunea.

În 1064, Harold Godwin, cel mai puternic lord englez şi colaborator apropiat al cumnatului lui Eduard Confesorul, a căzut în mâinile lui Wilhelm. Wilhelm l-a tratat bine, dar l-a ţinut prizonier până ce acesta a jurat solemn că îl va ajuta să-şi materializeze pretenţiile la tronul englez. Mulţi oameni ar considera o promisiune obţinută în asemenea împrejurări nulă şi neavenită din punct de vedere moral, atitudine pe care a adoptat-o şi Harold.

Când Eduard a murit în 1066, Harold Godwin a pretins tronul Angliei pentru el însuşi, iar Witan-ul (un consiliu de lorzi englezi care era, în general, consultat la desemnarea succesorului) l-a ales drept noul rege. Wilhelm, dornic să-şi extindă stăpânirea şi înfuriat de reaua sa credinţă, a decis să invadeze Anglia pentru a-şi impune pretenţia la tron pe calea armelor.

Wilhelm şi-a masat flota şi o armată pe coasta franceză, iar în august 1066 s-a pregătit pentru îmbarcare. Dar expediţia a fost amânată cu câteva săptămâni din cauza vânturilor continue ce suflau dinspre nord. Între timp, Harald Hardraade, regele Norvegiei, a iniţiat prima lui invazie a Angliei, venind dinspre Marea Nordului. Armata lui Harold Godwin staţiona în sudul ţării, pregătită să facă faţă invaziei iui Wilhelm. Harold a fost însă nevoit să mărşăluiască spre nord, ca să-i întâmpine pe norvegieni. La 25 septembrie, în bătălia de la Stamford Bridge, regele norvegian şi-a pierdut viaţa, iar forţele sale au fost puse pe fugă.

Peste numai două zile, vântul şi-a schimbat direcţia pe Canalul Mânecii, iar Wilhelm şi-a transportat rapid trupele în Anglia. Poate că Harold ar fi trebuit să-l lase pe Wilhelm să mărşăluiască spre el, sau măcar să le ofere trupelor un răgaz pentru odihnă. Dar el s-a întors grăbit spre sud, pentru a-l înfrunta pe Wilhelm. Cele două armate s-au întâlnit pe 14 octombrie 1066, în celebra bătălie de la Hastings.

Către sfârşitul zilei, cavaleria şi arcaşii lui Wilhelm reuşiseră să împrăştie forţele anglo-saxone. Seara târziu, însuşi regele Harold a fost omorât. Cei doi fraţi ai lui muriseră mai devreme în bătălie, iar în Anglia nu mai rămăsese nici un lider important, capabil să formeze o nouă armată cu care să se opună pretenţiilor lui Wilhelm. Acesta a fost încoronat la Londra în ziua de Crăciun.

În următorii cinci ani au izbucnit revolte răzleţe, dar Wilhelm le-a înăbuşit pe toate. El a profitat de aceste forme de protest pentru a confisca tot pământul din Anglia şi a-1 declara proprietatea sa personală. O mare parte din acest pământ a revenit principalilor săi colaboratori normanzi, care l-au primit sub formă de danie a suveranului către vasali. În consecinţă, practic întreaga aristocraţie anglo-saxonă a fost deposedată şi înlocuită de normanzi. (Oricât de dramatic ar suna, acest transfer de putere a afectat direct doar câteva mii de oameni. Din perspectiva ţăranilor care lucrau pământul, aceasta a fost o simplă schimbare de stăpâni.)

Wilhelm s-a mulţumit să fie regele legitim al Angliei, iar în timpul vieţii sale, cele mai multe instituţii engleze au continuat să funcţioneze. Fiind dornic să-şi cunoască noile proprietăţi, Wilhelm a ordonat un recensământ detaliat al populaţiei şi al proprietăţilor. Rezultatele au fost scrise în enorma Domesday Book („Cartea judecăţii de apoi"), care este o sursă nepreţuită de informaţii. (Manuscrisele originale, păstrate până în zilele noastre, se găsesc la Public Record Office din Londra.)

Wilhelm a fost căsătorit şi a avut patru băieţi şi cinci fete. A murit în 1087, la Rouen, în nordul Franţei. Toţi monarhii Angliei care i-au urmat au fost descendenţii lui direcţi. Lucru ciudat, deşi Wilhelm Cuceritorul a fost considerat cel mai important dintre toţi regii Angliei, el nu era englez, ci francez. S-a născut şi a murit în Franţa, a trăit acolo aproape întreaga viaţă şi nu ştia decât franţuzeşte. (Întâmplarea face să fi fost şi analfabet.)

Importanţa lui Wilhelm în istorie derivă în primul rând din faptul că, în absenţa lui, invazia normandă în Anglia nu ar fi avut loc. Wilhelm nu era succesorul firesc la tronul Angliei, şi dacă nu şi-ar fi manifestat ambiţia şi abilitatea, nu ar fi existat nici un motiv istoric sau vreo necesitate a invaziei normande.

Anglia nu mai fusese invadată dinspre Franţa de la cucerirea romană, cu o mie de ani mai înainte. Iar în cele nouă secole care s-au scurs de la dispariţia lui Wilhelm, Anglia nu a mai fost invadată cu succes (nici dinspre Franţa, nici din altă direcţie).

Cât de mare a fost deci impactul invaziei normande? Invadatorii normanzi erau relativ puţini la număr, dar au exercitat o influenţă considerabilă asupra Angliei. În cele cinci sau şase secole dinaintea invaziei normande, Anglia fusese în repetate rânduri cucerită de saxoni şi de popoarele scandinave, cultura ei având o bază teutonică. Normanzii se trăgeau şi ei din vikingi, dar limba şi cultura lor erau franceze. Prin urmare, cucerirea normandă a avut ca rezultat interferenţa culturilor engleză şi franceză. (Astăzi ne pare un lucru firesc; totuşi, în secolele dinaintea lui Wilhelm Cuceritorul, Anglia avusese relaţii culturale în principal cu Europa de Nord.) Ceea ce a rezultat în Anglia a fost un amestec al culturilor franceză şi anglo-saxonă, o împletire care altfel nu s-ar fi produs.

Wilhelm a introdus în Anglia o formă avansată de feudalism. Spre deosebire de predecesorii lor anglo-saxoni, regii normanzi aveau la dispoziţie o armată de câteva mii de cavaleri - o armată puternică, după standardele medievale. Normanzii erau administratori destoinici, iar structura de guvernare a Angliei a devenit una dintre cele mai eficiente şi mai puternice din Europa.

Cucerirea normandă a mai avut ca rezultat un aflux de cuvinte noi în limba engleză - atât de masiv, în fapt, încît dicţionarele engleze moderne conţin mai multe cuvinte de origine latină sau franceză decât de sorginte anglo-saxonă. În plus, pe parcursul celor trei sau patru secole care au urmat invaziei normande, gramatica engleză s-a schimbat foarte rapid, direcţia generală fiind aceea a simplificării.

Dacă nu ar fi fost cucerirea normandă, engleza de astăzi nu s-ar fi deosebit prea mult de germana populară sau de olandeză. Acesta este singurul caz cunoscut în care o limbă importantă nu ar fi existat sub forma actuală, dacă n-ar fi avut loc acţiunea unui singur individ.

Am putea menţiona şi efectul cuceririi normande asupra Franţei. Timp de aproape patru secole după aceasta, între regii Franţei şi cei ai Angliei (care, din cauza originii lor normande, deţineau pământuri întinse în Franţa) au avut loc lungi războaie. Cauza acestor războaie trebuie căutată în cucerirea normandă; înainte de 1066, între Franţa şi Anglia nu existaseră asemenea conflicte.

Din multe puncte de vedere, Anglia se deosebeşte de toate ţările Europei continentale. Atât prin crearea unui mare imperiu, cât şi prin instituţiile sale democratice, Anglia a avut asupra lumii o influenţă considerabilă, oarecum disproporţionată faţă de mărimea sa. În ce măsură sunt aceste aspecte ale istoriei politice a Angliei consecinţa activităţii lui Wilhelm?

Cultura şi instituţiile Angliei reprezintă un amestec anglo-saxon şi normand, iar această sinteză a rezultat din cucerirea normandă. Pe de altă parte, cred că cu greu i s-ar putea atribui despoticului Wilhelm prea multe merite în dezvoltarea ulterioară a democraţiei engleze. Desigur, în Anglia secolelor de după cucerirea normandă au existat preţioase elemente de democraţie.

În ceea ce priveşte formarea imperiului britanic, influenţa lui Wilhelm pare mai evidentă. Înainte de 1066, Anglia era ţinta tuturor invadatorilor. După 1066, rolurile s-au inversat. Datorită puternicei guvernări centrale instituite de Wilhelm şi succesorii săi, ca şi resurselor militare aflate la îndemâna acestei guvernări, Anglia nu a mai fost niciodată invadată. În schimb, ea a fost permanent implicată în operaţii militare în exterior. În consecinţă, atunci când Europa şi-a început expansiunea, Anglia a dobândit mai multe colonii decât oricare alt stat european.

Nu putem, desigur, să-i atribuim lui Wilhelm Cuceritorul merite pentru toate evenimentele ulterioare din istoria Angliei; dar cucerirea normandă este în mod sigur un factor care a contribuit indirect la configurarea multora dintre ele. Influenţa pe termen lung a lui Wilhelm este, prin urmare, apreciabilă.